Tudor GHIDEANU
Frumusetea a pogorît la Baaad
Poezia lui Cezar Ivănescu se desfăsoară Cura ut valeas... Sorge zum..., adică Ai grijă de... . Acest imperativ se exprimă, în chip unic, prin acea uimire (!), din fata Cuvîntului, cu care începe Sensul, Rostul, Noima. Poesis-ului, nu printr-o Descensus ad inferos, ci printr-un suis de Golgotă, de bucurie fiintială, ontologică. De la volumele Rod, Doina, Tatăl meu, Rusia, si pînă la Muzeon, Sutrele muteniei, Rosarium, poetul, ca un Orfeu christic pogoară întru Baaad ca altădată Dan Laurentiu, în Maelstrom, în regatul metafizic al Răului si Mortii, de unde îsi înaltă latreea (adoratia) fără Euridice si fără Beatrice, către Turnul Singurătătii de unde Frumusetea se deschide! Ochilor, multă prihană: (Domnita).
În pas sacadat, de cîntec îngînat în liturgică repetitie, căci „frumusetea ei vi-i rană/ ochilor multă prihană!”, „! Că de cînd o ati văzut-o/ pleoapa n-ati mai coborît-o/ ochilor, multă prihană!”
Ca un repros ontologic adresat Frumusetii cu care perpetuu, ochii au păcătuit, au însîngerat pămîntul, patul le-a fost lumea toată. Cezar Ivănescu invocă miscarea – uimire: „! Or Frumsetea nu să vinde,/ da Frumsetea nu să vinde,/ nici cu noi nu se deprinde,/ nici cu noi nu se deprinde,/ Ochilor, multă prihană!”, „! O vedem si-i tinem partea/ o vedem si-i tinem partea,/ si ne-omoară ca si Moartea/ si ne-omoară ca si Moartea,/ ochilor, multă prihană!”.
Ceea ce se remarcă aproape peste tot este iteratia, iar atunci cînd repetetia (Soren Kierkegaard) frumusetii ia chipul frumusetii, ea se face: vină, păcat, prihană a ochilor!
Pentru a descifra „frumusetea ca o senzatie fizică”, Jorge Luis BORGES spune că: „Metafora, această oglindă a timpului, exprimă gingăsia lunii si, totodată, eternitatea ei. Există, deci, această contradictie între luna atît de fragilă, de gingasă, atît de aproape-nimica, atît de aproape transparentă, si ceva care se măsoară, cum este timpul, a cărui dimensiune este eternitatea”.
Argentinianul de geniu, aproape orb, nu vorbeste despre „linistea verde a cîmpiilor” (Carducci) si mai ales despre faimosul exemplu al unei „hipaloge”, prezente în versul inegalabil al lui VERGILIU (Eneida): „Ibant obscuri sola subnocte per umbra”. Aici Eneas si Sibila merg sub noaptea solitară, si nu „mergeau in întuneric sub noaptea întunecoasă”.
La Cezar IVĂNESCU, metafora nu rezidă în faptul că „frumusetea nu se vinde” si că „nu se deprinde cu noi”, ci în faptul că Frumusetea (Ca Fiinta-Sein) se opune precum Lumina (Lux) este corelatul ontologic al Ochilor, precum Curătia se opune Păcatului, vinei, din ochii privitori.
Există un raport etic, în co-fiintialitatea dintre frumusete si ochi, aidoma apeironului (indefinitului) lui Anaximandru , în care: toate cele ce intră în existentă (în fiintă) „au a-si da seama, una alteia, pentru nedreptatea pe care si-o fac reciproc”!. Aici la poetul Caesar, ochii dau „vina” pe frumsete, pentru că intră în păcat („se prihănesc), iar frumusetea reprosează ontic-moral că e „văzută”. Raportul este letal sau direct metamorfic precum al transformării lui Acteon în cerb, sub privirea Dianei (Arthemis), spre deliciul poftelor cîinilor (nepoetii)!
Or (este) însotit de sora matricidă Elektra, îsi consacră Destinul (Ananke), convins de gîndul „că mi s-a dat destul: aveam/ recunostintă pentru această lume/ aveam moartea maicii/ si acea soră de păzit –/ poate să facă orice”, „ca un cîine m-am dus/ după Destinul/ care-mi spunea răspicat:/ să fiu ferice: am ce face/ am cum toca timpul”.
Ceea ce dobîndeste poetul, cu certitudine, este frumusetea (iubire) (?), o părelnică stare aflată între necredintă si credulitate „un munte de credintă”, în care: „ochii, nările aspirau o groază calmă/ ca o suferintă o voalează muzica/ căreia fiinta ei îi găsea echilibrul”.
Ea, frumusetea-iubire „părea o fiintă/ nici de aici/ nici de acolo/ nici înăuntrul acestei realităti/ nici depinzînd de o alta/ un sîmbure mistic/ copt verde irational/ ca un secret benign în inimă/ dar deschidea cu pasul ei/ cu picioarele subtiri cît să/ nu facă sesizabilă precară – o formă/ deschidea un viitor fără bătrînete,/ subtiri picioare ca doi îngeri de Paul Klee!”.
Or (este) , care poate fi: Or (feu) sau chiar Or (cine), nesigur, poetul Caesar îsi cîntă posteritatea, dincolo de Moarte si de Timp, dintr-un areal posibil, tinut incert si nonmundan, BAAAD, ca un îndemn-rugăciune către cititor: ! poate-ai să vii tîrziu în Baaad/ cînd Oreste o să fie numai/ un pumn de tărînă ca acel pe care/ prin degete îl strecuram zicîndu-ti:/ trece vremea,/ să nu mergi unde altii te vor duce/ să nu săruti tărîna ce-ar zice că/sînt eu –/ ci-n orice loc te vei afla sub/ talpa-ti bună/ un pumn de tărînă vei afla oricînd:/ în pumn ridică-l la pămînt, respiră-l/ si tipă ca dementul: scump Oreste –/ că-ti simt mereu tărîna care-o calci/ statornică să nu te-nghită Moartea!
Sîngele si Moartea, Timpul si Vointa, Cîntecul cytherei lui Or si Plînsetul său, fasonul Neantului si zodia mistagogă etc, sînt dualitătile în complementarietate – nu manicheice ale Sensului „tinutului” BAAAD.
Acest suprem înteles este areopagitic, dyonisian din care vorbeste mutenia, punînd în evidentă „zgomotul fragil al fiintelor”, în desfăsurarea ezoterică a unei Metafizici fiintiale, mîncată din interior de un cancer solstitiar, de crasă si obisnuită cotidianitate. Umilul „functionar de provincie” se strămută în ipostaza Or (este), Or (feu), Or (cine), trece pe străzi „ca un preot al lui Apollo”, stă apoi închis în propria cameră „un balsam vindecător/ pentru rana Timpului/ bei din cafea/ ca dintr-o băutură sacră/ si Moartea astepti, firesc/ cu siguranta unuia care nu/ primeste decît la vizite fixe”, adoarme trudit în miez de noapte, îl urmăreste pînă în miezul zilei, sare înlături, stiindu-i întelesul „ca de oroarea – ascunsă – a unei arme ucigătoare/ e adevărat că nu te asteptai de la cele divine/ Moartea iată manifestîndu-si/ gratia: dar e gratie ziua care te apasă pe gura rîzînd prosteste,/ equamitatea mortii si idiotul tău rîs ca un/ tropăit îngrozitor al unui/ feroce animal enigmatic?/ si enigma/ recurenta-n fata mortii,/ a Baăadului si-a ta/ somnolenta absolută,/ decizia din urmă a sîngelui/ gloria lui funestă:/ Dumnezeule: ce este sîngele? E cumva/ rîul de lacrimi al Mortii:/ din acea singurătate a ei/ o altă fiintă făcută vizibilă?/ Dar el se-mpotriveste Mortii!”.
Baaad înseamnă depăsirea ontologică, transcenderea timpului dens/ si necontinuu ca o fantomă/ care-si impune evidenta si dispare”. Sarcasm, sau ironie doar, „e acelasi gust al eternitătii, ce, fără să stim,/ îl gustăm dosindu-l ca pe o avere/ e semnul unei avare/ posibile viitoare imortalităti”.
Sub chinul interogatiei despre disjunctia capitală dintre „sămînta mortii ireversibile” si „vointa roditoare de lacrimă” adică a „suferintei de-a voi”, de a nu mai fi „vointa singură”.
Pogorîrea la BAAAD a poetului Caesar îsi vede sufletul „îngrozitor de singur/ esenta cancerului interior meipse/ rac rosu de sînge mai adînc”, ca si cum ar fi doar simtirea împreună că: „fetele noastre simt consternate paradoxalul/ vuietul căzînd al acestui/ timp!”
Sub „catapulta necrutătoare a Soarelui”, trupul său pierde sîngele: „în batista mototolită” pe care o priveste „extaziat si prostit”, într-o spaimă de hot urmărit destinal: „spre usa de asemeni/ asculti cu teamă/ ca unul urmărit pentru vreo hotie/ si o deschizi ca pe o pungă cu perle/ si iar asculti către usa/ si cafeaua fierbe încet/ si trandafirii sînt/ negri ca scrumul/ după miezul noptii adormit”.
După statornicirea linistii de noapte – zi. încă nedefinită, căutătorul Or – Caesar are „revelatia creatiei”. Ca si revelatia sestoviană (Lev Sestov) a creatiei poetice este o „relevatie a mortii” pas cu pas (nu dintr-odată) „de la zi la zi”.
Or (ce) de la zi la zi
revelatia creatiei...
revelatia mortii...
Or (ce) de la zi la zi
îsi asteaptă ceasul mortii
ochii lui tari
trăgîndu-se din orbite
ca un bou înjug...
crîncena lui observatie a corpului...
îndulcirea cu cafelele...
si revelatia creatiei
si revelatia mortii
si constiinta
că cei care nu au
constiinta mortii
se vor îngrasă continuu
ori nu se vor ridica asemeni babanelor,
si se vor sufoca
în neputinta lor
sprijiniti buric în buric...
Ai sentimentul pasilor autoreflexiei diurne (si nocturne) a celor 24 de ore, al lui Stephen din Ulysses al lui James Joyce, că, totusi, nimic nu valorează mai curînd decît altceva, că „nimeni n-are nevoie de abolirea mortii”.
Caesarul propune o ipoteză de lucru onirică, absurdă, oricum imaginară, anticipată în uluirea, uimirea (!): „! si morti dacă veti trece/ prin BAAAD, mutenia absolută/ a turnurilor punînd mai mult/ în evidentă zgomotul fiintelor/ fragil, vă va atrage pe rînd/ si-ntr-unul din ele îl veti auzi/ pe Or cum plînge: nici acea primă revelatie a/ mortii, nici monotonia sîngelui ori dorinta revoltei, nici amintire/ care e prea brutală, fără compli -/ citatea unei întelegeri, stiind/ că BRUNA e plecată-ntr-un regat analog Mortii...”.
Vitregită fiind, acea teleologie tandră a Iubirii din Si dacă (a lui Eminescu), în care biruitoare este credinta „e ca aminte să-mi aduc de tine-ntotdeauna”.
OR, al lui IVĂNESCU, plînge „ca un copil iesit involuntar la lumina/ soarelui din întunericul unei/ tainiti a BAAADULUI. cu ochii/ dilatati din neobisnuintă. plînge/ ca o laudă vietii dementiale a soa -/ relui si sensibilitătii pupilei/ în absenta suficientei vreunui/ sentiment”.
Luminoasa dualitate ontologică din Fiat Lux!-ul Genezei. între Ochi si Lumină, imposibila „diferentă ontologică” (a lui Heidegger) dintre Sein (fiintă) si Dasein (existîndul în existare, individuum), poetul (acelasi cu OR!) nu cade în robia povestitoare (dicitur ) despre „fostele case ale mortii”, cînd „vorbind mortilor, ne vorbim nouă” si „ne ungem pleoapa” si cînd (unde) auzim „cum se răreste părul mamei? e în cameră încă? N-a avut niciodată o prezentă atît de bine simtită ca acum”!
Ei bine, CAESARUL (Ivănescu) optează, alege, cu acea alegere decizorie (?) Aut-Aut, Sau – Sau, despre care ne-a vorbit Kierkegaard în Alternativa, adresîndu-se răstit parcă, Doamnei Moarte, si ademenind, la bocet si plîngere, pe noi ceilalti semeni, prietenii: „oriunde/ păsiti Doamnă, dati de mine./ lăsati-mă Doamnă, să intru./ mi-s mîinile goale si trupul galben./ ...căldură... plîngeti, plîngeti...căi –/ dura unui sîn de mamă,.../ nu mă ucideti. Doamnă. în/ pragul casei noastre, lăsati-mă/ să intru . mi-s mîinile goale/ nimic, nimic n-am adunat căci/ ar fi trebuit să-mi ar si să-mi/ semăn trupul, am cîstigat neputinta orbului/ si tristetea a fugit de noi. Doamnă/ încît ne vom mînca unii pe altii!”.
Mai metafizică, desigur, decît Metanoia lui DAN LAURENTIU, care, stim, pogora adesea în Maelstrom-ul bahic al nălucirilor, din Ave Eva, Caesarul – poetic îsi destină vederea Adevărului propice, nu doar al „adevărului altora”, cînd „voi putea zîmbi/ îmi voi descoperi fata/ într-o zi pînă/ la dementă voi rîde/ poti înnebuni avînd/ întotdeauna dreptate!”.
Pogorîrea în BAAAD ia chipul cotidianitătii ingenue, sub semnul mirării: „! si mergeam pe stradă/ si înaintea mea, cea albă blondă/ aproape o copilă după înăltime dar cu trupul plin de acel mers/ al picioarelor frumoase pentru/ înăltimea ei de mers desfoliant/ ca al unei flori vibrînd suc -/ cesiv din două petale labie sauvage/ mers ca o invitatie în sine ca două brate chemînd/ liturghia unei tolerante oecumenice,/ privindu-mă, cu un repros drept/ în fată dispretuitoare/ iar eu cu ochii după cele două/ negrese înalte nigra sed formosa etc.?”.
Cînd ex abrupte apare întrebarea: „Dar de ce? în ce sens?”, deoarece constatare fără culoare, fără mister, căci: „! După miezul noptii adormi. Nu reiese: perfectul simplu de la a adormi (el, cineva) sau, dimpotrivă prezentul: (tu) adormi! Oniric, deci fără repetitie, planurile real si imaginar, se intersectează abrupt, dintr-odată:
„si deodată două făpturi aleargă către tine/
una e putin mai înainte/
cu bratele deschise/
un vîrtej de păr îi acoperă/
fata în goană: Doamne, dar/
e fetita (de-acum de 19 ani)/
a Doamnei N., e Mela îti spui/
dar abia după ce au ajuns/
si el a ajuns primul tit Liviu/
fratele ei/
care te împiedică îmbrătisîndu-te/ si nedeslusit ea îti spune/
că măcar acum ar fi voit/
să ajungă prima /
să-ti spună totul/
să ti se spovedească”.
Poetul procedează ca un William Faulkner, cu a sa incoerentă Yohnapatauwa – tinut, niciodată stabilit pe vreo hartă a imaginarului, sau pe cea a trăirii (Erlebnis):
„amărăciune, cu un alt prilej”. Nu mai contează – nici de data asta, ca peste tot –punctuatia, mister Dadaist, căci:
! She is gone for ever!
Î ntr-adevăr, ca-n orice vis: totul se suprapune, nimic nu se repetă, „ea este dusă pentru totdeauna”.
Confuzia aceasta ontologică (de planuri existentiale!) devenise una din marile „plăceri” (amărăciuni) ale poeziei la limita normalului, a lui Cezar Ivănescu.
Căci: „deodată lin, casa Bătrînei EZO, în camera din deal dar patul nu la locul lui/ obisnuit parcă mai era sora/ vă plimbaserăti prin satul acum centru/ luminat electric si abia în poartă/ ai observant că erai gol nu aveai/ decît un tricou de marinar, în rest/ absolut gol...”
Vacuitate absolută, de spital (vezi si Spitalul de Christian Simionescu, alt mare bîrlădean!), se însoteste – totusi cu acel „iz de ceată/si de punumbră si de/ surpriză...”. Nu ne mai miră faptul că: „în patul Bătrînei Ezo/ spălată cu apă curată/ îsi strîngea sub cuverturi/ picioarele încă umede EA/ cine era domnisoara? Ca/ un gingas animal de pădure/ si păstrînd o distantă (si-n voce)/ interdictia unei sfieli,/ ei, drace, dar uite/ că e plăcut de nesperat/ si Bătrîna Ezo, auzi,/ ce surpriză dar unde/ o fi găsit-o/ dar trebuie cu sora toti trei să ne plimbăm/ si plimbîndu-ne gales atingem/ zidul acela subtirea membrană/ unde EA plînge tipă si se dă/ de ceasul mortii!”.
Cel aflat pe drumul Baaadului simte „teroarea aceasta măruntă a orelor/ această judecată în contumacie/ explorînd cohortele/ unor personagii cenusii ca sobolanii/ .../ animale vorace/ fără vointă îngenunchiate/ în travaliul fasonul Neantului.../”.
În fenomenologia transcendentală a omenescului dusă pînă la maxima potentare a subiectivitătii (intentionalitătii, „vizare de orice”), animalul rational si-a izbăvit (momentan) prin „convingere de sine”, toate datoriile si obligatiile, fără să simtă „nici o fraternitate/ cu această lume a păcatului”, cînd „golul niciunei apartenente”, îl înaltă „pe culmile/ unei groaze fără obiect”. Sarcasmul de geniu pustiu, îl face să sicaneze: „cel putin asa s-ar crede/ fiindcă infama larmă a acestor/ ocupatii de fiecare zi te va izbi/ cu vestea că Da Domnule/ te căutam Dumneata esti? ai o misiune sacră urmează-ti/ armele de sînge războiul/ vietii Domnule ce naiba? poti renunta, efectele acestei/ lumi le poti abate nu le poti/ însă desfiinta, te pot nenoroci.”
Vedem si întelegem că aici, la Imperativele poesisului lui Caesar, cad toate înteleptele precepte Kantiene (Kritic der Praktischen Vernunf) sau concluziile secventiale de toată mîna ale Bătrînului si Marea (Hemingway).
Cezar Ivănescu trece trăind (Erlebuis) prin mistagogia christică a „căzutului în carne”, trecută prin platoniciana metempsihoză.
Totul se rostuieste în conditiile unei finalităti a artei „în vreme de pace”, „nu memoria serveste viata/ (ci) viata serveste memoria/ si pacea frumusetii/ unei vieti si-a unei arte/ se dobîndeste în vreme de pace”. Urmează somatia teleologică (finalistă): „gînditi-vă cînd veti vorbi/ slăbiciunile artei noastre/ că am făcut-o/ împotriva vointei noastre de a muri/ măsura unei lumi rele/ mai ales a individului cu ceilalti/ un întreg roman/ o a doua natură/ poezia trebuie să tie cont – fără să piardă substanta”.
În această entropică desfăsurare, o ordine se poate institui, totusi, prin cunoasterea a tot Qy ceea ce a fost si ne pecetluieste ineluctabil: „nu putem sti ce a fost, decît încheind/ un pact uman: altfel ne asfixiem/ tăcem si răbufnim incredibil/ dacă umbra aceasta acum/ mi-ar putea vorbi umbra aceasta/ erinie-om care a pîndit sub fereastră/ am putea-o continua în explicatii absurd/ mai bine să tacă si se duce/ prea e amenintător omul pentru om/ ca să credem că din altceva ni se trage tot răul!”
Această credintă hobbesiană de Bellum omnium contra omnes (războiul fiecăruia contra tuturor) ne subordonează – în explicatie filosofică – unui pericol, unui risc existential pe care poetul nu-l mai pune în seama cetătii (a socialului din umanitate), ci în seama unui Nichts (Nimicul heideggerian).
Tocmai lui, avea să-F poarte festa, poetului încrîncenat din volumul Tatăl meu Rusia!. Aici, adică în OR(ESTE), transcende acel somn continuu al „Mahometanilor legendari”: „urmînd cu tine/ procesiunea demonic umană divină/ enclava Sortii/ si apoi Neantul cel pur/ al Misterului care este/ zodia Cancerului”.
Si de aici încolo, peisajul personal al lui Caesar: „prăbusit în fata casei/ cu vesmintele colbuite însîngerate/ sărate de sudoare/ căzătură a vremii/ nu mai stiam ce am de făcut/ căci iată drept ca o revansă/ ca un laur Tatăl Bătrîn/ demential rîzînd si Maica moartă”.
Pentru că este vorba de OR(ESTE), este vorba si de Elektra care „admite că poate adormi perfect cu lumină”. Faptul le face bine amîndurora (si ei, si lui), deoarece le „aminteste/ întrucîtva lumina lumînărilor/ din noaptea mortii Ei (probabil a Clitemnestrei), mama lor,/ lumină/ asfixiantă pe acel coridor/ dar care a aprins a doua zi/ ca o mută imploratie a/ transcendentei Soarelui care v-a/ călăuzit venind din singurătate cu acea ardentă.”
Spunem că Ivănescu transcende acest univers al Sortii (αυαγκη) si al Mortii. El este cel care, aidoma lui Eminescu, aduce plusul de venerare pe care îl înseamnă adoratia (latreia) Mariei.
Am cunoscut-o pe Doamna Sa Sotie Maria lucrînd, prin anii '80 la Editura Stiintifică, oricum în Casa Scînteii din Bucuresti. Astfel că, Pogorîrea Poetului la Baaad nu putea ocoli acea cruce a Mariolatreii. Poetul repetă adesea – ca pe o autoimputatie, pe care si-o permit sau îngăduie cei infideli, dar credinciosi pînă la capăt.
Ca altii în stiutele Litanii, Cezar Ivănescu îsi înaltă unic în literatura, noastră, apriga Matriolatrie într-o versiune romano-catolică, anume: Îngerul splendorilor; Domus vitae; La princesse lointaine; Cantilenă; Rosarium (I, II): „! Tu pentru mine sfîntă esti/ tu sfîntă esti doar pentru mine/ tu pentru mine sfîntă esti/ pe seama îngerilor cresti/ tu sfîntă esti doar pentru mine/ tu pentru mine sfîntă esti/ pe seama îngerilor cresti/ tu sfîntă esti doar pentru mine!”
Repetitia alternativă de „cuvintel” (Motet), poemul său un Lied prelungit, în care sacralitatea destinală devine: „prea sfîntă esti tu pentru mine.../ pe seama îngerilor cresti... prea sfîntă esti tu pentru mine!”
Transformarea este destinală, întru Henada:
„! tu pentru mine Una esti
tu pentru mine esti ca Luna/
lumina pentru mine esti/ apocalipselor ceresti...”./ tu pentru mine esti ca Luna!”
Si-apoi ca un Sol invictus, urcă în lumină neînserată:
„! tu mie Soarele îmi esti/ tu Soare esti doar pentru mine/
tu mie Soarele îmi esti/ din umbra mortii tale
cresti/ lumină sfîntă pentru mine.
Depărtarea ia chipul prezentei în vesnicie:
„! departe totdeauna-mi esti/ tu pentru mine esti ca Luna/ tu mie Soarele îmi esti/ tu Manvantara mîntuiesti...”
Greu de pătruns gîndul: dacă este vorba despre Maica Domnului, despre Doamna Maria sotia poetului, traducătoarea în româneste a lui Mircea Eliade, sau înfiata fată a geniului autodidact, graficianul-poet Petru Arustei?!
Caesar pogora în Adoratie (Latreia) oridecîteori avea vedenia MARIEI
„! Departe totdeauna-mi esti/ ca lumînarea mea de mine/ ... privirile îmi ostenesti/ privindu-te numai pe tine” (ultimele trei versuri se repetă – cant-autorul cîntă!). Orientalic, el disecă Acelasi-ul (Das Selbe) din nume diferite (frivolă insuficienta ontologică a numelor) fie Alaya, fie Sf. Vineri, fie A lumii Mireasă. Poemul acesta este, de departe, întreg Rostul Adoratiei, ca-n Fugile lui Bach (Johann Sebastian!).
„ departe totdeauna-mi esti/ ca Vecinie sufletul de mine/ Alaya sfîntă-te numesti/ cu sororale soapte-mi cresti/ vecinie nesatul meu de tine...” (se repetă cele trei versuri).
Ca-n Noptile sufletului meu, ale adîncului espagnol Juan de la Cruz, Cezarul Ivănescu aude muzici transcetlentale, cu aceeasi ureche teandrică (divino-umană!):
„! eu stiu că preafrumosu-ti chip/ e numai muzică si taină/ sufletul meu mi-l înfirip/ din muzica acestui chip/ care nimica nu destaină (ultimele trei ca un refren repetat)”.
Sacralitatea ei inundă ipostatic (deci personal) ca Fată către fată, călăuzind drumul celui ce adoră:
„! doar pentru mine sfîntă esti/ esti pentru mine sfîntă Fată/ tu Firul Vietii Una esti/ tu drumul mi-l călăuzăsti/ la Domnul fată către fată” (ultimele se repetă cantabil).
Cine ar fi crezut – cunoscută fiind modernitatea negatoare si sarcastică a poetului – că fîsii de auroră transluminindă, unesc Sacrul si Profanul, într-o cununie originară, teandrică, deci transcendentală (cu accent pe subiectivitatea mea, a ta, a lui (ei)!). Apar organic unite: si Gratie (Har), si Mireasă, si Lemnul de tămîie, si Calvar, si Sfînta Casă a Vietii:
„! plină de gratie tu esti/ ca o corabie de îngeri/ făptura cărnii ti-o sfintesti/ fecioară-n inuri fecioresti/ lintoliu alor mele frîngeri...” (se repetă cele trei, într-o prozodie unică de balsam).
„! tu Preursită printre Sorti/ tu trunchi ca lemnul de tămîie/ puntea luminii peste morti/ tu iar în tine-ai să mă porti/ sufletul vecinie să-mi rămîie...” (si iar, ultimele trei).
„! mireasa sufletului meu/ a Lumii pururea Mireasă/ nici un Calvar nu mi-i prea greu/ stiind că m-oi întoarce eu/ întru a Vietii Sfîntă Casă...” (cu sens profund, se repetă)
O întreagă si deplină teologie, trăită, asumată, zbuciumată teluric: privire în rugăciune, vedenie de foc incineram, lumină taborică înăltătoare pentru „ochii mei tineri”:
- „! mai lasă-mă să te privesc/ cît ochii mei nu sînt tărînă7 toate-ale tale se tocmesc/ lucrate-n spor dumnezeiesc/ de-a nu stiu cui străină mînă.../ si iar si iar, si iar”
- Rugăciunea-Poiesis continuă cîntat „mai lasă-mă!:! mai lasă-mă să te privesc/ lumină care mă incineri în tine sufletu-mi topesc/ si trupul cald, si-mi înfrătesc/ lumina ochilor mei tineri/...”
Repetă începutul de la I ca într-o sinteză a la Hegel:
III. „! Mai lasă-mă să te privesc/ lumina ochilor mei tineri/ toate-ale tale se tocmesc/
lucrate-n spor dumnezeiesc/ tu harismata Sfintei Vineri” (aidoma, la fel).
Urmează mărturisirea, spovedania finală care adună: Adoratie, Rugă, Pocăintă, triada ante-eucharistică:
„! tu pentru mine Una esti/ tu pentru mine esti ca Luna/ Ca Luna plină vecinie esti/ din Gratie nu mai descresti/ tu pentru mine esti ca Luna/ Ca Luna plină vecinic esti/ din Gratie nu mai descresti/ tu pentru mine esti ca luna!
Un liant de lumină sfîntă încununează simbioza teleologică (de nestearsă finalitate) dintre Soare si Lună, Viată si Moarte; fixîndu-si telosul (scopul) în simpla credintă: tu esti doar (numai) pentru (întru) mine! Căci Cezar exclamă aproape mecanic o credintă-convingere fără de margini:
„tu mie Soarele îmi esti/ tu Soare esti doar pentru mine/ tu mie soarele îmi esti/ din umbra mortii tale cresti/ lumină sfîntă pentru mine/ tu mie Soarele îmi esti/ din umbra mortii tale cresti/ lumină sfîntă pentru mine!”.
Pentru Cezar Ivănescu, Baaadul constituie „Paradisul Cărnii Sfînt”. El este locul sacru dar si imaginar, prilej de magie dar si mister (taină), genesis (facere) dar si genisin (nastere), înviere precum si cancer (moarte), foc si lumină dar si incineratii – binarităti care esafodează o Filosofiea trupului (Philosophie der Leib), în care poetul improvizează ipostaza Întrupatului, în care omenitatea consumă toate valentele Misterului:
„! amintescu-mi Baaadul/ Paradisul Cărnii Sfînt/ unde Magul Simon Magul/ grai avea, n-avea Cuvînt”
„unde sîngele tău, Maică/ ispitindu-mi goliciunea/ pentru trupul meu de apă/ găsea matcă-amărăciunea”.
Asadar, Logosul (Cuvîntul) îsi individualizează prestatia si unicitatea .îsi propune „matcă-amărăciunea” suferinta slăbănogului uman kenotic (lipsit de plinătatea fiintei), aflat sub îndoială si erezie, precum Philon Evreul sau Clement ambii din Alexandria Egiptului:
„si otrava cea curată/ mi-a-nflorit si nări si fată,/ unde voi culca pre robul/ cancerat în dimineată?”
„am bătut adînce uliti/ cu sîni copti pentru vînzare/ iar în port Alixăndria/ umplea nave a mirare”
„unduindu-ti părul negru/ abanos potop de sînge/ după trupul tău mă-nmlădiu/ ca la Tron Ceresc un înger”
„si ca umbra la picioare/ eu mă leg de carnea-ti sacră,/ Soare-al Mortilor, făptură,/ suflet primenit în lacrimi!”
Ce fel ca Domus Vitae va fi însemnînd această „locuire” (cum ar zice Heidegger), care vrea să fie o excomunicare magică, pretentiosului Simon care se vroia exponent al omului nou (noului Avram!)?! Oricum, poetul nu se substituie „Magului”, desi îsi consacră mario-latreia (si nu mario-latrie) voit eretic păgînă:
„! tu, Fecioară cărei vremea/ mai curatul strai i-l schimbă/ hrana mea de rosii Moarte/ fulger vertical de limbă”
„mult îndură si-avuteste/_suferintă al meu trai/ dar voi fi frumos ca tine/ înger care-ntreg mă ai!”
„! cum vei sti că eu-s în tine/ cu ce inimă vei sti-o/ si vederea ta cu mine/ cu ce ochi o voi privi-o?”
„nu vom mai fi doi, ci unul/ ce pe amîndoi în sine/ îi închide-n trup mirabil/ dulce ca trecerea-n inemi!”
Aidoma lui Faulkner (cu Yohnapatauwa?!), aidoma lui Stelia Baboi (cu „tinutul Iabolii”?!), Cezar Ivănescu adună în „Baaadul” său: legătura transcendentală, subiectiv-obiectivă, teandrica (divino-umană) între teluric si celest, între Trup si Duh (Spirit) – mai „ascuns” (lethe) decît „necuvintele” lui Nichita Stănescu, Baaadul adună: timp – trupesc si Eternitate angelică, adună Fiul Omului si Maica Fecioară, într-un chivot de păgînătate magică, „simonidă”;
„! Trup, acoperă Mireasă,/ răstignit în tine însuti/ Curvă sfîntă, dulci mătănii/ eremitii-si fac din plînsu-ti!”
Taina „întrupării”, prin nastere (Genisin) si nu prin facere (Genesis) se luminează prin interogatia fără răspuns, mai mult decît oximoronul „S-a născut mai înainte de etern”.
„Spune-mi unde se culege/ timpul dus si aurul/ si semintele a cui-îs/ cînd presară taurul?”
„al cui sîngele ce curge/ si în noi atunci o cupă/ inima neîncepută/ nemairegăsită după?”
Poetul are „ignoranta doctă” de coincidentia oppositorum, de stiintă nestiutoare, dar întrebătoare:
„cîti făcuti-îs să priceapă/ că spre tine nu-i cărare,/ decît tot lingînd desertul/ de cenusi de scrum si sare?”.
„cîti făcuti-îs ca să-si plece/ lin genunchii ca asinul/ să te poarte în cetatea/ altfel stearpă ca smochinul?”
Recunoasterea se finalizează ca anamnesis neîncheita de posibilitatea imposibilă
„! Amintescu-mi Baaadul/ Paradisul Cărnii Sfînt,/ plîngeti lacrime să-mi pară/ ca si cînd n-am fost nicicînd!”
Într-o zi de toamnă tîrzie, zodia Cancerului, si nu acuza dinescului („paznicul” eticii din Dămăroaia!) a pus punct final (exclamatie perpetuă!) nebănuitei purităti, la Iasi.
