Stefan Ion GHILIMESCU

 

Ovidiu si Valéry despre conditia poeziei

 

Carmina morte carent.

(Ovidiu)

 

În ultimul cânt din cartea I a Amorurilor (16-15 î.e.n.) – celebrul poem care, dând o presupus-realistă expresie iubirii pentru Corina(un cognomen se pare pentru Iulia, nepoata lui Octavianus Augustus…), stârnea mânia neîmpăcată a împăratului –, senin, Ovidiu îsi asigura cititorul că, dacă totul aici pe pâmânt (chiar si ura pătimasă!) sfârseste până la urmă în moarte; cu vremea si stâncile se fărâmă si al plugului fier se toceste,”numai cântările (stihurile, n.n.) rămân nepieritoare în veac"! Cu fruntea înnobilată de însemnul mirtului de-a pururea verde, cântăretul iubirii si al metamorfozelor multumea, pe de altă parte, lui Apollo si muzelor pentru că i-au menit să trăiască chiar si când va fi mistuit de văpaia din urmă, supradăinuind în ce va să aibă mai bun… Nimic de mirare, asadar, în faptul că, autosituat între Homer, Hesiod, ori Sofocle, Nasso nu ezita, fără o notă de orgoliu apăsat, să invite a se pleca eminentei poeziei”si regii si-a lor măretie"! Un mesaj transmis printre rânduri mai întâi lui Augustus, dar si acolitilor săi istorici… Aflat de la o vreme în dizgratia împăratului, să nu uităm că superrafinatul Ovidiu avea multi dusmani în For, si a continuat să-si facă chiar si în exil…

În jurul vârstei de 40 de ani, cu o operă faimoasă în spate si o enormă popularitate la Roma (desi el însusi recunoaste că în urma sa pe străzile Cetătii Eterne adesea se soptea (invidie, uimire, ironie?): «Iată pe cel mistuit de ne-mblânzitul Amor», în cartea a III-a din Ars Amandi, Ovidiu lămureste, tot cam pe cât va deruta secole de-a rândul de-acum încolo cititorul ideal, misterioasa conditie a poetului si poeziei… Pentru prima dată poate în lirica universală se afirmă atât de clar de către un mare poet natura suprasensibilă si transcedentală a înzestrării făuritorilor de stihuri(deopotrivă robiti elegiei cu miresme de flori la cosită sau tragediei cu priviri încruntate!): „Ei au într-însii un zeu si sunt de Muze îndrăgiti,/ E-o zeitate în noi si cu cerul avem legătură,/ Însufletiti de-acel Duh ce se pogoră de sus". Departe de lupta pentru acapararea puterii trecătoare, de intrigile si urzelile politice ale zilei, iubitori de pace si tihnă, neatinsi de setea de avere si înalte cinstiri, arta pe care o practică fac în conceptia lui Ovidiu din poeti niste exemplare umane îmbunătătite spiritual, posesoare a unor maniere alese, oamenii cei mai prietenosi, mai rafinati si mai încrezători, dintre toti, singurii care stiu cu adevărat să iubească si să pretuiască în dragoste acea dimensiune atât de omenească a misterului si jocului erotic feminin. Expresia sublimată a unor minti avântate însetate de nemărginit, stihurile poetilor – o afirmă, pe de altă parte, superior-ironic precum un modern poetul antic chiar în Amoruri – nu sunt legate obligatoriu de al istoriei fir. Corina, obiectul când al adoratiei extatice, când al urii amorezului crunt înselat chiar cu armele propriei”arte de a iubi", nu trebuie confundată cu femeia unei situatii expres reale: lauda unei femei putea fi si în cântu-mi minciună;/ Vai, de căintă-s cuprins că ati crezut ce v-am spus!" Observatiile si consideratiile lui Ovidiu despre poezie în genere sau despre poezie si fictiune în special este evident că se situează dincolo de acceptia antică a clasicismului, depăsind mult întelegerea timpului său. Ovidiu a fost indiscutabil un poet inovator si va fi receptat ca atare de un Shakespeare sau Goethe care, se stie prea bine,îl pretuiau cu osebire. Mai mult, consonând perfect spiritului si sensibilitătii franceze, Ovidiu a fost de timpuriu adoptat ca poet al Frantei! În celebrul său tratat Despre dragoste (De L'Amour; 1822), Stendhal îi rezervă, alături de Tibul si Propertiu întreg capitolul XCIII. ”Poezia, cu comparatiile ei obligatorii, observa aici Sthendal aruncând o privire critică asupra poeziei franceze a momentului, cu mitologia ei în care nici poetul nu crede, cu demnitatea ei de stil a la Ludvic al XIV-lea, si cu tot dichisul ei de ornamente asa-zis poetice, e mult mai prejos decât proza, de îndată ce trebuie să dea o idee clară si precisă despre pornirile inimii; iar în genul aceasta nu poti imagina decât prin claritate.

Tibul, Ovidiu si Propertiu au avut mai mult bun-gust decât poetii nostri; ei au descris dragostea asa cum a putut exista la mândrii cetăteni ai Romei; si unde mai pui că trăiau sub August, care, după ce a închis templul lui Ianus, căuta să-i coboare pe cetăteni la starea de supusi ai unei monarhii". Viitorul autor al lui Rosu si negru se arăta profund impresionat de strălucitorul geniu al lui Ovidiu a cărui poezie are în Corina o unică muză, chiar dacă în dragoste ea are ca rivale toate femeile.Toată arta de a iubi, scria el altundeva, se reduce, pe cât mi se pare, la a spune (în poezie) exact ce-ti cere gradul de betie al momentului, cu alte cuvinte, la a-ti aculta sufletul.

Scalar, universu „obiectiv" (realist) pe care-l admira Stendhal în versurile lui Ovidiu va deveni peste aproape un secol un deziderat major al versului unui alt poet francez, Paul Valéry (1871-1945), cel mai mare profesor de poetică probabil din toate timpurile. La autorul Tinerei Parce sau al Femeii care doarme, interrelatia subtilă a stihului cu datul exterior constiintei si efectul saturării eului fecundat de fatalitatea cadrului capătă caratele unui text de o exceptională încărcătură senzuală: „Tu, care dormi, movilă de umbră-n delăsări,/ Teribila ta tihnă cuprinde-atâtea zări,/ O, ciută lâncezindă-ndelung lângă-un ciorchine,// Că, desi fără suflet, care-n infern stă-nchis/ Forma ta, pântec gingas sub brat fluid, se-atine/ Veghind; forma ta-i trează, iar occhiul meu deschis".

Pe urmele anticului său înaintas pe care se spune că îl stia „la virgulă", Paul Valéry a făcut pentru prima dată în Cahiers observatia potrivit căreia trebuie să fii tare prost ca să atribui unui poet sentimentele care apar exprimate în versurile sale, stiut fiind că ambiguitatea este domeniul propriu poeziei ("Orice vers este echivoc, plurivoc – acest lucru îl indică si structura sa, sound + sense"). Într-o măsură însemnată, arăta Valéry, munca poetului constă de fapt în a ascunde originea adevărată a poeziei: „perfectiunea unei creatii nu este altceva decât disimularea adevăratei sale geneze".

Poezia mare, poezia făcută din acele admirabile versuri”pictate în gol si tenebre" cu care Mallarmé încearcă să redefinescă cuvintele (pentru el poetul absolut!), este în viziunea poeticianului un apex ideal al vointei subiectului-cititor, inclusiv al autorului devenit propriul său cititor. Ca posiblitate de cunoastere si luare în stăpânire volitivă a perpetuei excitatii care e lumea, poezia se întemeiază în întregime, după părerea lui Valéry, pe explorarea virtutilor corporale exprimabile ale limbajului în stare să genereze tot acta quot vera. Elegiile ovidiene, îmbinând versul cel lung cu cel scurt, ce altceva au nemurit de-a lungul veacurilor decât arta si iubirile poetului?

Într-un text polemic la adresa unui ziarist, datând din 1927, Valéry îsi exprima cu destulă claritate neîncredera în viitorul poezei, stipulând paradoxal, în virtutea observatiilor culese într-o îndelungată muncă de cercetare si dorintă de întelegere, că poezia, mai ales, nu evoluează…Artă particulară întemeiată pe limbaj, până la un punct, poezia desemnează în acelasi timp o stare receptivă si productivă de fictiune care înglobează laolată:”proiectele noastre, sperantele, amintirile, regretele noastre etc., si noi nu suntem decât o inventie perpetuă". Ingenios artefact inventiv, poezia nu poate evolua mai mult si, mai ales, peste limitele propriei fictiunii. De la Ovidiu la Valéry însusi, niciuna din fictiunile care reprezintă vietile noastre nu a depăsit cu o câtime superstitia unui fapt cum este moartea, de pildă! De la Ovidiu, pentru Valéry, asa cum se exprimase încă din 1920, secretul poeziei a fost dintotdeauna acelasi si va rămâne vesnic neschimbat. Poetii si poezia, asemeni parfumurilor celor mai rafinate, sunt promisiuni. A-i întelege si interpreta înseamnă pentru cititor adesea să vadă în ei altceva; să vadă ceea ce este posibil, în loc să vadă ceea ce este. ”In acest mister(al intuitiei vocii fiecăruia, n.n.), spunea profesorul de poetică de la College de France cât se poate de limpede, sensul (în parte inventat!) si sunetul se combină – Acesta este secretul poeziei". Pe de altă parte, sunetul si sensul, – se considera obligat să intervină acelasi Valéry într-un buzunar digresiv al textului, atacând esafodajul unei mistificări comune – par a se combina”într-un domeniu – adică într-o stare, în care există reactii reciproce între părtile functionale ale fiintei.Pentru exterioritate, sensul ar părea că precedă sunetului; deoarece sunetul precedă sensului în perceptia cititorului, – cititorul atribuie automat sensului o preexistentă/ precedentă/ în autor", ceea ce este fals si conduce inevitabil la impas, căci în poezia adevărată, care, în mod obiosnuit, nu tine seama de nici o lege, în compozitia însăsi nu există nici o ordine de acest gen! Ambiguu, Valéry vrea să spună că responsabil de precedenta sunetului sau sensului în poezie se face în realitate vinovat numai cititorul. Tot el, mai încolo, sublinia si faptul că este o prejudecată notorie să crezi că sensul unui discurs este superior în demnitate sunetului si ritmului, ori invers.

Nevăzut nestiut

Eu sunt numai parfum

Viu si totusi postum

De-un zefir abătut

 

Nevăzut nestiut,

Geniu sau întâmplare?

Iată-abia apărut

Totu-i gata în zare

Necitit ne-nteles?

Unui spirit ales

Ce eroare promisă?

 

Nevăzut nestiut,

Cât un sân gol văzut

Sub cămasa deschisă! (Silful)