Constantin GHINITĂ

 

REVERBERATII

Cine îmi trimite gânduri ce nu-mi apartin Părinte ?
Cine si de ce m-ascunde în icoanele de lut ?
Când eu vreau să urc la Tine care iudă mă tot vinde
De mă scapi din mână-ntruna ca s-o iau de la-Nceput ?

De atâta timp si spatiu, de atâtea repetitii
De atâtea treceri frânte prin atâtea încercări
Am uitat Clipa ce mamă mi-a fost dată-n Noaptea Nuntii
Si m-am rătăcit pe Drumul înmultitelor cărări

Iată de ce-aceste vremuri ce de Tine-au fost prezise
În răspunsul ce în Semne ni-l lăsasi ca pe-o comoară
Mă îndeamnă să Te caut să-mi lasi usile deschise
Ca să aflu Când si Unde voi muri Ultima oară…

 

***
Clipa
Plăcerea Clipei
După care Uitarea
Ce trece într-o altă Memorie

 

PSALM  1

Nu mă pot acomoda. Aveti dreptate.
Poate că nu este lumea mea
Poate m-am urcat în altă stea
Poate ani lumină ne desparte

Gânduri trec alăturea de mine
Ca si cum nici nu m-au cunoscut
Sunt un călător printre ruine
Ca si cum nici nu Te-am cunoscut
Si totusi, si totusi ceva îmi sopteste
Că-n mine El timpul îl cheamă si-agale
Un templu de rugă în mine sporeste
Cu dureri si fericiri ancestrale

 

POEMELE  DISPERANTEI

I.
La fel ca în pruncie ascuns la sân de mamă
Îti sorb acum sonetul flămând de poezie
Si-ascund adânc în mine Lumina ce mă-ndeamnă
Să las pe Doamna Moarte din nou să mă îmbie

Si uit că urc golgote cu mii de Cruci pe umăr
Că în clepsidră-mi timpul se-ntoarce înapoi
Încât de-atâtea semne fără sfârsit eu număr
Ce stele cad în mine bolnave de noroi

De când mi se învârte în suflet roata lumii
Si simt cum se porneste vrăjmase mori de vânt
mi-apare-n geam seninul din lacrimile mumii
si cântecul iubirii din nenăscut Cuvânt

II.
În nume-ti este toată disperanta
Pe care cu migală-am adunat-o
De-aceea mi se pare grea distanta
Ce Dumnezeu asa târziu mi-a dat-o

Ca pe o cruce o purtam la piept
Fără să bănuiesc măcar ce dulce-osândă
Se întrupa la fiecare pas pe drumul drept
Când hotărâtă era, Doamne, Marea Pândă

Continuându-mi Nunta vai nu stiam că Mitul
Unde am fost zidit în Trecerile mele
Avea să-ti fie dat anume când dormitul
Te va spăla la Cina de Taină printre stele

III.
Mă plec smerit în fata Stepei tale
Si ca un pelerin preaînsetat de Vast
Mi-am zis că pân’la Tine orice cale
Nu e decât o clipă rămasă în extaz

De-aceea poate pentru tine cast
Eu m-am păstrat acestei întîlniri
În mirul lacrimilor de pe-obraz
Când slujba încep Regăsitii Miri

De-aceea nu mi-e teamă de-astă dată
Că Sfinxul mă va prinde-n întrebări
Atâta timp cât eu presimt o Poartă
Unde m-astepti cu Dumnezeu în pori

IV.
De-a ajuns să fie, Doamne, această dramă
Din cele sapte cât ne sunt permise ?
Ce vrea să-nsemne Glasul ce mă cheamă
Să retrăiesc mirat aceleasi vise ?

Unde sunteti voi ce mi-ati fost Mamă
De câte ori prin lume am trecut ?
Cuvântul ce mi-a fost o lungă karmă
Să îmi redea lumina ce-am pierdut ?

Vai, ce mă leagă-atâta de Trecut
De îmi doresc să mă re’ntorc Acasă ?
A trebuit si eu să fiu vândut
De Crucea mi-o port ca pe o mireasă ?

Sunt tot mai singur în această larmă
De mă desprind asa usor din lut…

V.
Parcă a Fost… Aminte ti-aduc
De-o ceată prevestitoare. Miroasă
A cuvinte mucegăite acum când te duc
Înapoi spre-anotimpul de-Acasă,
Acum când te descopăr fără regrete
O, Doamne,
Chirias în prealungile-mi toamne

VI.
Nu pace
Ci furtună sufletelor rătăcite
În tipetele Agorei
Nu liniste
Ci înfiorare si tumult
În inimile înghetate
Prea Devreme
Iată ce trebuie
Pragului bolnav de atâtea doruri
Călcate în picioare

VII.
La multi ani
Ce-a mai rămas din Memoria Cunoasterii
Focul peste care turnam gaz Iubirii
Zilnic aducându-ne aminte de cuneiforme
La multi ani
Poezie, Cântec, Înfiorare continuă
Toate câte au fost spre salvarea
Sufletelor noastre
Acum înghetate si sărace

Ce să mai scoatem din fântânile inimii
Când si pragul casei a putrezit
De spaimă si de urât
Când nu mai găsim loc pentru
Redeschisele Răni
În care fierb binecuvântate otrăvuri
Unde îndoiala si batjocura
Sapă labirinturi
Să nu mai putem fi găsiti
Să nu mai putem fi atinsi
Să rămânem măcar pentru
Clipa Judecătii
Curati…

VIII.
Las acestei Clipe
Clipei de fată
Tăcerea limbii să ne judece
Faptele si Gândurile,
Numai noi
Rămânând în picioare
Cu fruntile însământate de iluminare
Peste povara Crucii doldora de cruci
Să trecem printre gratii
Cu aceeasi sete si foame ancestrală
Printre toate care ne-ar putea ascunde
Până si de noi însine, cei
Uitati prin golgotele Cerului
IX.
Si toate acestea
Pildă să ne fie că Nimic
N-ar mai putea salva Corabia
Surprinsă de furtuni repetate
Decât
Iubirea
Cea care este umbra noastră
Iubirea
În care mai lucrează Dumnezeu
Pentru nivelarea prăpăstiilor

X.
Si până la urmă,
Nu-i asa Doamne,
Am putea învia.
Nu din teama că ne-am putea pierde
Într-o încăierare rea
Nici din orgoliile ce stau de pază
Cu întrebări premeditate
Ci altceva ne-ar putea salva de lut
Si anume tocmai lipsa de miscare
Moartea încă dinainte
Cântecul oprit la refren
Da, da,
Ochiul dinlăuntru
Care nu se poate deschide
Decât prin puterea iubirii noastre

XI.
Ca să mă vindec
Am desenat în nisip chipul Tău.
Ochii Tăi ca niste clepsidre fără fund
i-am înrămat în lacrimi neîncepute
cu rosul asfintitului gura ta
cu albastrul sperantelor părul tău
cu albul cel mai pur Cuvântul
pierdut printre cuvinte,
apoi toate zilele mele însingurate
noptile mele îndorurate
dragostele mele ca pe niste curcubeie
am desenat în nisipul miscător
în timp ce tu inspirat de Nelinistea noastră
continuai să scrii poeme pe nisipul stelar
pe nemărginirea pânzei îngălbenite
pe vântul diminetii
si pe umbrele Umbrelor
asa ca într-un Dialog al Memoriei

XII.
În numele a tot ce-a Fost
Este
Cel ce va fi
constantin ghinită
ca un pseudonim al Tău,
Doamne al Poeziei mele…