Remus Valeriu GIORGIONI
MOARTEA
femeia-păianjen
Moartea noastră urcă pe ziduri se catără
pe peluze pergolele cu gardenii pe gardul viu
acoperă cu imaginea ei peretii casei
si jumătate din seară
mai apoi se îndeamnă prinde curaj
se introduce prin efractie ( fereastra închisă )
alături de fecioara lilith fata aceea
nebună a noptii… se transformă subit
în pisică
din fiara melancoliei si toarce
în cele patru colturi ale-ncăperii
iar flautul melancolic picoteste în levitatie
( numai de veghe stînd
la căpătîiul unui mort
îi poti prinde acestuia sunetul –
poti ataca
moartea cu armele proprii:
cohorte de gînduri reflectii si întrebări
asupra rostului vietii )
*
* *
(Năclăit de naratiune)
*/
Iar copilul sta drept
În soarele arzător
Cu cătelul culcat lîngă el la picioare
Împuscat de un gînd frumos
*/
Pe cerul limpede zboară vîsle
Îngeri si oameni eoni
( care-s si fiinte astrale dar si fragmente
De timp de eternitate )
*/
O muzică stranie îsi desface
P OEZIA / vară 2010
53
Petalele în văzDUH
( si dragostea ta
încercuindu-mi sîngele moale
în petale de flăcări )
*/
În fiecare dimineată cînd deschid ochii
Mă trezesc ies din somn
Năclăit de naratiune apăsat si strivit
De aripa de înger
PISARUL SI
vîntul
Vine pisarul si întreabă:
ce ritm ar putea să dea oare vîntul
rostirii?… el aranjează
literele în text în succesiunea lor fastă
pe hîrtie – el stabileste
alternanta dintre silabe si anotimpuri
(vocala, un mic animal
un susur usor în vocalizele sale:
aiurări singuratice pe meleaguri de toamnă…
– consoana în schimb
e glasul de stentor profund)
… ce ritm ar putea să dea vîntul singurătătii
cînd iată-l izbeste în garduri si plopi
într-o izbă lăsată pe deal – de izbeliste
înfiorînd iarba crescută pe-un drum
părăsit
iarba de pe acoperisuri…
ce ritm ar putea
imprima oare vîntul
vorbirii
cînd el se gudură ca un cătelus
un june cătel la picioarele scribului
protăpit în scriptoriu în fata
mesei înalte de brad – se strecoară
sub mantia lui subtire i se ascunde
în sîn
ca în intimitatea tăcută
a scorburii unui arbor bătrîn
P OEZIA / vară 2010
54
BALADA
Hanului lui Chimham
„Au pornit si s-au oprit la hanul
lui Chimham lîngă Betleeem Ca
să plece apoi în Egipt” (Ier.41:17)
Era o vreme cînd seară de seară la han
Poposeam
Dar ce timpuri, frate, ce timpuri! –
Iar noi cît de veseli de tineri
Eram...
Toată tineretea agoniseala si timpul ne aruncam
Pe tejghea în hanul de la răscruce Chimham
Oho îl stia tot tinutul trăgea acolo
La nepotul lui Barzilai
Tot bunul betleemean
Se întîlneau în el cele patru vînturi
Din patru pămînturi în hanul
de la răscruce de secoli Chimham
Ne culcam odată cu zorile
Privighetorile balade si imnuri psalmodiam
Grozav de veseli de frumosi si de tineri eram!
Iar într-o seară blîndă de iarnă ne întîlneam
Cu prietenii si cu miracolul (cum as putea să te uit,
Tineretea mea stea aprinsă pe ram!)
… Era o noapte obisnuită un vînt usor
Scutura de zor frunze planete si stele
De pe cerescul ram
Însiruindu-le ca mărgele pe-o ată
În romburi pătrate în cercuri pe o bucată
De catifea violet. Si totusi noaptea da noaptea
Era atît de frumoasă… cum o priveam
Prin ochiul soios înnegrit de geam
Cu ochi de poet!
De jur împrejur risipiti pe la mese
La un vinicel-ciozvîrtă de miel
Beduini din Pereea din Galileea Decapole
Si de pe tărmul Mării erau! (La un semn
Ne adunarăm si noi cu totii - poftă de viată
Si de mîncare sămîntă de vorbă
De bună seamă aveam
La hanul la hanul de la răspîntii,
Chimham!)
P OEZIA / vară 2010
55
Cînd se iviră cu tot
Alaiul lor vesel alai ca din rai
Craiul Baltazar vrednic vechi cărturar
Craiul Melchior - barba ca un nor (iar
Craiul Gaspar tocmai freca în palmă un zar)
Estimp noi cu totii în păr
La masa din mijloc ne veseleam
Si vai ce frumosi si ce tineri eram!
Cu torte lumînări si opaituri ne canoneam
Să aducem lumină-n incinta divină
Iar prin geam
Raza stelei clipind se umflă si se îngroasă-gogoasă
Prin aerul serii zburînd
Siderale calesti treceau huruind…
Cu luminile lor (bidiviii de jar) ca un proiector
Peste cosnita asezată-n pridvor
Peste Pruncul în fasă
În cosarele lui Chimham!
… Ca la un semn ne-adunarăm ciorchine
În jurul minunii
aceleia pîlpîind
în copaie
Gungurind acolo senin pe rogojina de paie
Iar noi vai ce veseli ce tineri eram
În odăile lui Chimham!…
Si cum stam noi asa ca prostii si ne holbam
Pruncul pe raza stelei prelins
Între noi în staul de oi la mosul Chimham
Mi se păru că-mi zîmbea tintă în ochi mă privea…
O ce timpuri frate ce timpuri! Iar luna
Legănîndu-si gondola pe boltă
Luna cea nouă estimp – ca o turmă,
Cioban între mioarele sale
Lin pe cer
Cobora.
