ESEU

Alexandra GIURICI BOSNICI

 

IMAGINEA LUMII ÎN LIRICA VECHE SÎRBEASCĂ
 ÎN PERIOADA 1300 – 1389

 

Unele dintre postulatele bizantine din Evul mediu, cînd este vorba despre filosofie si estetică – precum întoarcerea spre Dumnezeu, Absolut sau Logos, fiind acestea strălegile si căutarea întelesului universal, tendinta spre ideal cum sînt armonia sufletească pe scara adevărului, bunului si frumosului –, sînt, în acelasi timp, si postulatele de bază cînd se gîndeste despre lirica veche sîrbească. Filosofia si arta Evului mediu, în esentă, au fost pătrunse de spiritul si practica religioasă.
Dacă ne referim la poetica literaturii vechi sîrbesti, ne oprim la D. Bogdanovici – care a sublimat crestinismul – ale cărei rădăcini sînt în ideile intelectuale helene si pun o mare importantă pe spiritual si logos: „în imaginea despre Dumnezeu domină ideea despre Logos, ceea ce înseamnă Întelepciunea vesnică si absolută, Intelectul absolut care prin sine crează totul cunoscut, toată existenta”. Relatia dintre om si Dumnezeu, ca si relatia dintre particular si absolut, absolut si vesnic, în crestinism niciodată nu este într-o directie. Întelegerea dualistă a binelui si răului, luminii si întunericului, nu înseamnă neapărat si polarizarea definitivă si maniheică. Dimpotrivă, omul este fiintă dumnezeiască dacă prin muncă si blagoslovire, cît mai constiincios de existenta sa, răul îl transformă în bine, efemerul în vesnicie, întunericul în lumină, iar moartea în viată vesnică. Postulatul de bază al eticii crestine este potentialul de „îndumnezeire”, categorie gnoseologico-ontologică, dar si telul existentei în parte a fiecărui om. În această ordine de idei si literatura bizantină, ca fapt autonom, este doar reflexul acestei căutări esentiale a telului.
„Omul care a scris constient de responsabilitatea metafizică pentru fiecare cuvînt, scria adînc convins că prin scris slujeste lui Dumnezeu, Logosului, că în acest fel este încadrat în creatie..., în marele mister de ispăsire cu care Dumnezeu a acoperit viata umană. De aceea prin textul scris s-a văzut un mod de liturgie”.(Bogdanovici, 1980, 61). În acest context trebuie văzute si formele de bază ale liricii vechi sîrbesti din perioada 1300 – 1389: reflexivitatea, modul de formare a imaginii poetice, precum si importanta lor pentru formarea imaginii lumii. Această perioadă în lirica sîrbească poartă pecetea normelor estetico-etice a Bizantului, iar Muntele Sfînt (Atos) este, în acelasi timp, si lumea fizică si spirituală în care se desfăsoară. Isihazmul, modul de asceză călugărească în Bizant si tările ortodoxe slave din Evul mediu, care a avut apogeul chiar pe Muntele Sfînt, începînd cu prima jumătate a secolului al XIV, prin practica si caracteristicile sale asupra esteticii si poeticii bizantine, a influentat direct si literatura sîrbă din acestă perioadă. În contextul creatiei literare si exprimării artistice, „Isihis”, ca tăcere în fata inexprimabilului, primeste o nouă formă „aproape paradoxală”: ”... cînd este vorba despre verbal atunci această tăcere cere valuri de cuvinte pentru a exprima inexplicabilul, a ceea ce este deasupra imaginii si cunostintelor.” (Deretici, 2004, 87). După părerea lui S.S. Averint, în momentul în care două metafore se înfruntă, se formează un spatiu energetic care, în mintea cititorului, desprinde întelesul si imaginea dorită. Stilul literaturii sîrbo-slavone este rama poetico-stilistică si expresia procedeului reflexiv si spiritual. Cuvîntul, ca înteles, dar si ca aparitie vizuală, trebuie să fie destoinic adevărului pe care îl exprimă.
Prima menire a liricii vechi sîrbesti a fost de a face de cunoscut Cuvîntul Dumnezeiesc. În acest context, poetul a fost alesul Domnului, acela care face cunoscut mesajul dumnezeiesc, după voia Tatălui. În perioada 1300 – 1389 lirica sîrbească a fost îmbibată de reflexivitate. Procesul creator al poetului a fost în primul rînd activitate spirituală, poezia reflectînd despre relatia om-lume-Creator, cu functiunea strict didactică. Atunci cînd vorbeste despre lume, poetul de fapt vorbeste despre natura omului cuprinsă de ispite. Lumea este în mare măsură sinonim pentru ispite, influentată de „domnul acestei lumi”, principiul întuneric si moarte vizavi de lumină si viată. De aceea si imaginea poetică din această perioadă nu este în legătură cu sfera materială si sentimentală. „Fără imagine si metafore nu se poate exprima nici un gînd, dar atunci cînd se vorbeste despre esenta lucrurilor fiecare cuvînt este imagine” (Hoiziga, 1991, 303). Exprimînd astfel lumea spirituală cu legile si întelesurile ei, în mintea cititorului se formează o imagine nematerială, mentală unică, iar imaginea poetică este compatibilă cu imaginea lumii exprimate de lirica sîrbească creată între anii 1300–1389. „Dacă imaginea lumii în literatura nouă la bază este antropocentrică, imaginea lumii în literatura veche se poate trata ca teocentrică. Diferenta este în realtia om – Dumnezeu, lumea văzută – lumea nevăzută” (Dretici, 2004, 96).
În a doua jumătatea a secolului 14, călugărul Siluan, într-una din mănăstirile de pe Muntele Sfînt, a scris două ode, poezii scurte dedicate lui Sfîntul Sava si Sfîntul Simeon. Scrise întru slava sfintilor, aceste versuri sînt, în acelasi timp, si măiestrie artistică, dar si viziune poetico-filozofică, articulată cu ideal etic – tel al omului. Siluan nu vorbeste direct despre idealul etic, el este exprimat prin formulări explicative ale valorilor etice si spirituale ale sfintilor în slava cărora scrie si care, datorită faptelor lor, au devenit sau trebuie să fie telul fiecărei existente umane. În versuri, cuvintele cele mai frecvent întrebuintate sînt lumina, slava si cuvîntul, si în ele se poate găsi rezolvarea gîndului poetic a lui Siluan. Paradoxal, cunoasterea dumnezeiescului este posibilă numai prin cunoasterea lucrurilor care nu sînt dumnezeiesti. Siluan foloseste acest paradox, iar la el, după analiza lui Iacobson, „a firavului antiteitic inspirat de dialectica bizantină” (Iacobson, 1996, 140), prezintă imaginea lumii construită din diferente, dar cu dominatia principiului activ de formare a spiritualitătii si Spiritului. Astfel, gloria acestei lumii este opusă gloriei împărătiei Dumnezeiesti, lumina acestei lumii – luminii neasemuite, destoinicia încoltită în mintea umană – logosului si întelepciunii. Mesajul este identic si în oda dedicată Sfîntului Sava si în cea dedicată Sfîntului Simeon: acela care doreste gloria în vesnicie trebuie să se lepede de gloria acestei lumii si să urmeze drumul luminii. Lepădîndu– se de gloria acestei lumi trecătoare, se dobîndeste slava vesnică.
Reforma liturgică din prima jumătate a secolului al 14 a avut implicatii si asupra poeziei din acea perioadă. În poeziile lui Teodosie, motivarea liturgică a fost dominantă, iar forma a fost a toparelor, stihirilor si a altor cîntece din imnografia bizantină. Cel mai des aceste poezii au fost scrise în cinstea Sfîntului Sava si Sfîntului Simeon. Teodosie îl roagă pe Dumnezeu, „cu întelepciune si dragoste”, să vorbească despre sfintii Sava si Simeon, căci el „singur, muritor cu greseli, fără lumină si binecuvîntare nu poate face aceasta destoinic de numele în slava cărora cîntă”. În aceste poezii, Teodosie îi vede pe cei doi sfinti ca legătura dinte oameni  si Dumnezeu. Ei sunt sfinti care ajută la izbăvirea celor păcătosi si nevolnici. Sfîntul Sava este intermediar si în Cuvîntul de consolare dedicat lui Stefan Nemanja. Aceste versuri adună toate postulatele eticii pustnicilor crestini: postul, rugăciunile, închinările, înăltarea prin suferintă... În cuvîntul de consolare al sfîntului dedicat tatălui său, Sava îl roagă să nu fie trist si, în acelasi timp, preia greselile lui : „În mine greseala ta dacă o ai”.../ „De la mine Domnul să ceară sufletul tău”... (Pavlovici, 1990, 16)
Versurile care îl slăvesc pe Christos si care sunt stilistic mai aproape de Siluan decît de Teodosie au fost semnate de Grigorie Raschi si Iacob Serschi. Grigorie Raschi scria despre puterea crucii în lupta cu păcatele. Prin versuri îl slăveste pe Dumnezeu Mîntuitorul care, prin puterea jertfei sale, a învins forta diavolească.
Iacov Serschi, în versurile sale dedicate Sinaiului ca simbol al arătării dumnezeiesti si Maicii Domnului, a Noului Testament, introduce cititorul în lumea simbolurilor biblice.
La autorul necunoscut din secolul al 14-lea întîlnim imaginea poetică impresivă în rugăciune. Ea este structurată încît să se bazeze pe enumerarea greselilor, dar si pe iertarea lor, spre durere, dar si îndurare, spre slăbiciune sufletului si trupului, dar si deasupra sentimentelor poetului. Prin convingerea poetică si structura semantică, initiază gîndul cititorului despre existenta umană si posibilitătile ei, atît la bine cît si la rău. Semantic, această poezie se găseste, aproape în întregime, în rama filosofiei isihaste si practicii monahale, iar lista greselilor, ca impedimente pe drumul izbăvirii, se asociază cu scara Sfîntului Ioan Scărarul.
Scrierile arhiepiscopului Danilo, din 1317, sînt compuse ca mozaic format din rugăciuni, spovedanii, plîngeri si laude, dînd dovadă de o reusită simbioză a filosofiei isihastice – gînduri religioase si literatură. Spre deosebire de poezia–rugăciune a autorului necunoscut, aici autorul este constient de artisticul limbajului prin care exprimă relatia între om si Dumnezeu.

Într-o astfel de lume si de imagine a ei, omul este, paradoxal – la fel ca si în scrisorile Sfîntului Pavel –, cel mai tare cînd este cel mai slab, energic în gîndirea despre slăbiciunile proprii si asemănător lui Dumnezeu cînd sufletul, spiritul, gîndul si inima îl apropie de Creator. În majoritate reflexivă, lirica sîrbească din această perioadă, ca panoramă a gîndirii filosofice si antropologice, clădeste imaginea lumii care, în primul rînd,  se poate caracteriza ca fiind în căutarea adevăratului spirit.

Bibliografie:
Bogdanovici, Dimitrie, Istoria literaturii vechi sîrbesti, SKZ, Belgrad 1980
Deretici, Iovan Istoria literaturii sîrbesti, Prosveta, Belgrad 2004
Iacobson, Roman, Lingvistica si poetica, Nolit 1966
Hoizinga, Johan, Toamna evului mediu, Matica sîrspka, Novi Sad, 1991

 

 

Home