Gheorghe GLODEANU

 

HYMN TO THE LIFE (Ed. Showwe, Taipei, Taiwan, 2011), de Elena Liliana Popescu, volum de poezie în memoria sotului său, Nicolae Popescu, traducere în limba chineză de Lee Kuei-shien.

 

MODELUL INTELECTUAL AL LIREI

 

Autoare a unor volume de versuri precum Tie (1994), Tărâmul dintre Gânduri (1997), Cânt de Iubire (1999), Imn Existentei (2000), Pelerin (2003), Unde esti, Timp? (2007), Cât de aproape… (2007), Dacă (2009), Elena Liliana Popescu se apropie de poezie venind dinspre matematică, de unde nota de puternică originalitate a acestei creatii ce merge împotriva curentului si care nu ascultă de „reteta” postmodernă de ultimă oră. Situându-se în descendenta reputatului poet-matematician Ion Barbu, autoarea îsi asumă în mod deliberat modelul intelectual al lirei, procedeu ce nu este abandonat nici în poemele reunite în recenta antologie de versuri, intitulată simbolic Imn Vietii. În consecintă, poemele Elenei Liliana Popescu se adresează cu predilectie ideii, gândirii si nu sentimentului. Un alt prototip declarat al liricii cultivate de poetă rămâne romanticul Mihai Eminescu, întruchipare supremă a poetului, „cel care, coborând printre muritori, a ales graiul românesc pentru a exprima Esenta divină a geniului”. Elena Liliana Popescu cultivă o poezie a marilor interogatii, în disputa dintre sentiment si ratiune poeta preferând să rămână pe tărâmul vrăjit al „formelor-gând”. Poezia înseamnă căutare, devine un teritoriu al ideii si al marilor interogatii, o meditatie asupra conditiei umane. Poeta reuseste să surprindă în mod plăcut prin intensa activitate de promovare a propriei creatii, iar consecintele se văd în numeroasele traduceri publicate sau aflate în curs de aparitie pe cele mai diverse meridiane ale globului. La ora actuală, autoarea Tărâmului dintre gânduri se numără printre cei mai tradusi scriitori români contemporani, ceea ce nu este putin lucru. Elena Liliana Popescu a publicat în volum si în numeroase reviste literare din străinătate (Argentina, Bolivia, Brazilia, Canada, Chile, Columbia, Cuba, El Salvador, Germania, India, Mexic, Nicaragua, Pakistan, Puerto Rico, Serbia, Spania, S.U.A, Taiwan, Uruguay), vocea ei făcându-se auzită în cele mai îndepărtate colturi ale lumii.

Publicarea unei antologii reprezintă un semn de maturitate artistică, ce presupune existenta unei opere apreciate, demne de repus în circulatie. Poemele reunite sub titlul Imn Vietii îi sunt dedicate reputatului matematician si om de cultură Nicolae Popescu, sotul poetei, a cărui disparitie prematură a provocat o ruptură teribilă în existenta autoarei. În mod firesc, tragicul eveniment si-a pus amprenta pe poemele selectate din volumele Tie, Tărâmul dintre gânduri, Pelerin si Cât de aproape… Viata, iubirea, moartea, trecerea inexorabilă a timpului reprezintă câteva din marile teme ale liricii cultivate de către Elena Liliana Popescu. De altfel, prin cugetările sale consacrate marii treceri, poeta se situează într-o bogată traditie a poeziei românesti, având drept reprezentanti de marcă poeti precum Mihai Eminescu, Lucian Blaga si Nichita Stănescu. Versiunea în limba engleză a poemelor poartă semnătura unor cunoscători ai operei Elenei Liliana Popescu precum Vlad Copil, Theodor Damian, Adrian G. Sahlean si Luminita Suse.

Primele poezii ale antologiei se găsesc sub semnul visului, al reveriei romantice. Existenta omului nu este decât un vis efemer în trecerea dramatică a timpului, ne spune poeta în poemul Când mă trezesc . Extrem de reusită se dovedeste creatia intitulată Reverie. Poemul se bazează pe motivul oglindirii, iar imaginea dobândeste, la fel ca în poezia romantică traditională, dimensiuni cosmice. Tăcerea este si ea specifică unei naturi de început de lume: „Stele se reflectă-n mare,/ marea străluceste-n stele/ si-n tăcuta-mbrătisare/ linistea cuprind în ele”. Tabloul este plin de dinamism, continua transformare cosmică fiind provocată de timpul care îsi accelerează ritmul necontenit. Existenta umană este văzută ca o trecere dureroasă către nefiintă. O trecere care poate fi oprită prin credinta în renasterea periodică, în reînviere. Strâns legată de meditatia pe tema timpului este problema cunoasterii. Ea apare, printre altele, în poemul intitulat Sub pasii tăi ...: „Când calci acum/ pe piatra care/ sub pasii tăi/ abia tresare,/ înăbusind/ durerea-n sine/ si pregătind/ viata ce vine,/ te-ntrebi tu oare/ dacă ea e fericită/ si-ai putea,/ când,/ pentru-o clipă/ te opresti,/ în gând,/ smerit/ să-i multumesti?”. Fascinată de lumea mirifică a ideilor, poeta îsi imaginează omul vulnerabil ca un biet visător într-o lume pieritoare. Existenta acestuia este echivalată cu un sir de morti continue, de unde si o serie de interogatii de factură romantică. Într-o lume aflată în continuă prefacere, perfecte sunt doar armoniile cosmice. Poeta fuge de efemer, pentru a se refugia în lumea esentelor, adică a ideilor si a poeziei. Timpul nu ne măsoară doar destrămarea cotidiană, ci si viata din vis. Spre deosebire de volumele sale anterioare, autoarea acordă o importantă mai mare memoriei. Ea singură este în măsură să reînvie starea de beatitudine initială, paradis din care a fost alungată în mod brutal prin trecerea în nefiintă a mentorului si a tovarăsului ei de viată. Tentativa dramatică de a opri timpul în loc pentru a opri destrămarea, starea de beatitudine resimtită răzbate din plin din creatia intitulată O, cât as vrea… Poetul este văzut asemenea unui pelerin ce rătăceste „prin nestiutele iluzii” si care caută răspunsuri la marile interogatii care îl frământă. În esentă, autoarea se reîntoarcere la sursele clasice de inspiratie ale poeziei. În ciuda efemeritătii conditiei umane, versurile Elenei Liliana Popescu se transformă în veritabile imnuri aduse existentei. Spre deosebire de confratii fascinati de experimentul artistic de ultimă oră, poeta se apropie de o specie a genului liric (imnul) ce cunoaste o bogată traditie în literatura universală, dar care este ignorată de poetii postmoderni. În ceea ce priveste literatura română, Elena Liliana Popescu se dovedeste continuatoarea unui lung sir de creatori, de la Iancu Văcărescu si Vasile Alecsandri, până la Ioan Alexandru. După tiparul antic, poeta păstrează caracterul solemn al creatiilor sale, iar aspiratia supremă rămâne absolutul, locul în care, într-o armonie deplină, „Cuvântul, fapta, gândul, în sine se rostesc/ Întreaga libertate-n tăcere ti-o vestesc” ( Pelerin).

Unele creatii au o pronuntată valoare programatică. În viziunea autoarei, poezia este căutare, un miracol, dar si un neobosit proces de cunoastere. Înainte de toate însă, poezia este pentru Elena Liliana Popescu un imn închinat existentei, un „ cânt de Iubire”. Alteori, creatia este definită ca un ingenios joc de cuvinte. Cuvintele reprezintă modalitatea prin care omul vulnerabil poate învinge marea trecere, efemeritatea conditiei sale: „Cuvinte-n nemurire trec/ cuvinte-n rime se întrec/ cuvinte se desprind si mor/ cuvinte se înaltă-n zbor/ cuvinte-n inimă pătrund/ cuvinte taine-n ele-ascund/ cuvinte – murmur de izvor/ cuvinte – soapte si fior/ cuvinte taine-n ele-ascund/ cuvinte-n inimă pătrund/ cuvinte se înaltă-n zbor/ cuvinte se desprind si mor/ cuvinte-n rime se întrec/ Cuvinte-n nemurire trec” ( Cuvinte). Preocupările de factură teoretică revin si în poemul intitulat Un singur poem . Definind poezia, Elena Liliana Popescu ne avertizează asupra faptului că toate poemele lumii nu reprezintă altceva decât crâmpeie dintr-un „singur poem,/ al meditatiilor omului/ asupra conditiei sale umane:/ revoltă, deceptii,/ amăgiri si dezamăgiri,/ suferinte reale sau imaginate/ dar care par la fel de puternice,/ încercări de a iesi din impasul neputintei,/ amânări, asteptări, dureri,/ dar si trăiri intense până la extaz,/ pătrunderi în zonele subtile ale esentelor,/ sperante de umanizare a Universului/ din noi.” Prin urmare, arta nu reprezintă altceva decât o meditatie infinită asupra conditiei omului în univers, o meditatie reluată, în manieră proprie, de fiecare creator în parte. Veghind la focul sacru al inspiratiei poetice, Elena Liliana Popescu îsi asumă postura unei vestale moderne la templul Artelor: „Aprinde candela-n lăuntrica odaie/ ce-asteaptă prefirata ei lumină/ Îmbracă-ti sufletu-n cele mai simple straie/ să-ntâmpini potrivit rostirea-i lină// Si lasă raza-i preacurată să pătrundă/ în fiece ungher, străluminându-l,/ Veghează ne-ntrerupt nimic s-ascundă,/ necunoscutul suflet cunoscându-l” ( Lumină lină).

Alte creatii iau forma unor rugăciuni. În prelungirea unor modele celebre din lirica românească precum Tudor Arghezi sau Vasile Voiculescu, poezia religioasă este o poezie a marilor întrebări despre om si conditia acestuia în univers. Confruntat cu dramatismul marii treceri, omul simte nevoia unui sprijin în univers. De aici reîntoarcerea continuă la Hristos, sprijinul spiritual suprem: „Hristos a înviat/ în inima/ celui ce s-a trezit,/ încă o dată,/ poate pentru totdeauna.” ( Pentru a-L regăsi). Poemele de inspiratie biblică nu alcătuiesc un ciclu aparte în interiorul volumului, ci este vorba de o temă ce este abordată la fel cu celelalte teme majore ale liricii.

Volumul Imn Vietii sintetizează marile teme ale liricii Elenei Liliana Popescu si reflectă vârstele poetice pe care le-a cunoscut autoarea din momentul debutului editorial până în prezent. Originalitatea acestor poezii trebuie căutată în amestecul personal de clasicism si modernism, de traditie si inovatie, amalgam insolit detectabil atât în versificatie, cât si în continutul poemelor. Refuzând în mod programatic experimentul liric de ultimă oră, Elena Liliana Popescu reuseste să se impună prin redescoperirea valorilor perene ale artei. Ca si în cazul lui Ion Barbu, poezia sa înseamnă căutare, un teritoriu al ideii si al marilor interogatii, devine un act de cunoastere, mai exact o modalitate de meditatie asupra conditiei umane.