Poet, eseist, traducãtor.
Serghei Gloviuk s-a nãscut la Dresda, în anul 1958. A absolvit Institutul de literaturã „Maxim Gorki” din Moscova. Este unul dintre cei mai talentati poeti ai ultimei generatii de poeti rusi afirmati dupã marile schimbãri de dupã 1991. Bibliografie liricã: Înghitituri (versuri), Moscova, 1991; Punct de întoarcere (versuri), Moscova, 1997.

* * *

Prin geamul vechi eu mã tot uit la viatã –
Luminã si-ntuneric am în fatã.
Fereastra dã în curtea somnoroasã
Privind spre gardul ce-ntr-un pes se lasã.

Bãtrînul gard de-un veac se încovoaie
Spre caldarîmul desfundat de ploaie.
De tras îl trage-n jos tãrîna
De parcã-un lat i-a pus de gît cu mîna.

Pãmîntule si eu m-aplec spre tine
Cînd mã închin sau frica mã atine,
Cînd vin la tine, fiu rãtãcitor.

Iar duhul meu, sãlbaticã purpurã,
Cînd am sã zac cu sufletul la gurã
Spre ziua Judecãtii va grãbi de zor.

E simplã viata – beznã si lucoare.
Fereastrã spartã – oarbã, orbitoare.
 

* * *

La cap de lume au fost dusi de soartã
Si bietul rob si tar, deodatã.
Posacul tar: privire aplecatã –
Iar robul sta cu fruntea ridicatã.
Si chiar la limita fatalã,
Uitînd si sceptru si vesmînt cu falã,
În hãu privind, o clipã-ncremenirã
Si amîndoi la gînd se potrivirã.
Si între ei vesmintele schimbarã
Si ideal si griji si socotealã.
Ursita-n urma lor vãdea atunci –
Pe rînd îi împingea c-un brînci.
Pãlise tarul tot cãlcînd pe spini.
Îsi ridicase robul fruntea spre lumini.
 

* * *

S-au spulberat zãpezile curate.
Cãrãrile în cruce-s asezate.
De corbi sînt cerurile grele –
E nestatornic totul pãnã-n stele.

Meleag pustiu, plin de-ntristare –
Ba cîmp, ba deal, colinã, vale.
De n-am muri, vom fi în viatã.
De ierni si ierni tot vifor, gheatã.

Cine ti-a pus cãtuse oare
Din otrãvite vorbe hulitoare?
Urechile acum ti-s pline
Doar de povete strîmbe si strãine.

Priveste-n preajmã – ochiul nu-ti tresare?
Hai, aflã cheia spre izvoare
Si umple-acele vase despuiate.
Trezeste-te, vorbeste si socoate.
 

* * *

Se troienesc si plumburii arcade.
Neobosite parcuri torc tihnite
Firul ursitei pe bãtute uliti.
Un zumzet surd e-al lumii stup,
Dar si de tine iar ne despãrtim,
Oras al meu cu-arena ta de sînge,
Cu glont pe teavã si tristeti, trãdare
De vechi si noi prieteni si iubite –
Cu valsul din metrou se-nchide crugul.
Demonii urlã, între ei se latrã,
Întind o mînã asudatã,-n tremur.
Singur vei sta în statia pustie
În haina-ti nouã, palã la culoare.
Mai bine te-ai tîrî printre troiene
Gîndind la slavã si la sãrãcie.
În fata stîlpului cu felinar, ca-n fata
Lui Dumnezeu, tu vei cãdea în rugã –
Blagosloviri va da.
 Si douã stinse umbre
Prin beznã zborul si-l vor lua-mpreunã.
Dar cineva, pe pod, tot stã si-asteaptã.
 

PUSTNICUL

Nu vãd apus, nici rãsãrit,
De-un ceas, de-o zi sau de un an.
Nu bag de seamã mai nimic –
Ce urlã presa e în van.
Putere nu stiu cît mai am:
Ani patruzeci sau patru zile –
Icoanei mã tot rog smerit.
O, Doamne, ochii-am sã deschid!?
 

* * *

Prin matinal azur abia trecînd,
Peste pustie-un soare-a lunecat.
Dar El sedea cu capul aplecat...
Si patruzeci de zile au trecut pe rînd.
Din pulpe vîntul cruste i-a tot smuls.
El a-nteles – s-ajungã la cununa
Cãrãrilor ce l-au purtat în sus
Nu mai gãsea vreo grabã-acuma.
El negricioase mîini si noduroase
Si-a-mpreunat, tremurãtoare.
În tîmple-un zgomot mic i se-ncuibase.
În vine sîngele-i punea tristete.
Îl cocsau lumestile dorinti.
Spre zãri ce-nremeneau fierbinti,
Spre tîrguri mari si pãmîntene piete
Grãbeau multimi si caravane.
Pe cer, în cruce, cãlãuze – stele.
În casa Tatãlui pãsi purtat de ele.