POEZIE FRANCOFONĂ

Guy GOFFETTE

(n.1947)

Poet belgian contemporan, din a cărui operă amintim cele mai importante titluri: Solo d’ombres (1983)/ Solo de umbre, Le relèvement d’Icare(1987)/ Inăltarea lui Icar, La vie promise (1991)/ Viata făgăduită, Le pêcheur d’eau (1995)/ Pescar de apă, Eloge pour une cuisine de province (2000)/ Laudă bucătăriei de tară, Un manteau de fortune (2001)/ O velintă cu noroc, Nomadie (2003 )si L’adieu aux lisières (2007). Guy Goffette mai semnează si un roman, Un été autour du cou (2001), precum si volume de scrieri, eseuri, povestiri.
Scriitorul este necunoscut încă publicului românesc. Considerăm că prin aceste poeme traduse în română – exercitiu ce ne-a prilejuit o deosebită bucurie spirituală – vom reusi să atragem atentia iubitorilor de poezie asupra unui fapt poetic (literalmente si în toate sensurile) demn de a fi luat în consideratie din perspectiva lecturii si a unei eventuale publicări de altă amploare.
               
Si dacă focul…

Si dacă focu-ar trage să se stingă si dacă-n lampă
ar arde miere-amară, oare-ai putea atunci să spui :
mi-e frig, ai putea să furi inima scuturatului nuc
si cea a animalului de povară care neavînd unde să mai meargă

străbate ploaia de la un capăt la altul
asa cum tu străbati încăperea cu o carte în mîini
si deschizi usile rînd pe rînd  si le-nchizi ; pămînt de scrum
oras fără porti în care foamea-si strigă goliciunea

precum ciorchinii rosii de pe masă,
viată ce rămîi străină, prezent de neatins
pentru cel ce – nemaistiind să umble –
se-afundă-n aceeasi brazdă mereu,

pămînt al ostenelii, negru, greu.

 

Se spune…

Se spune că după ploaie vine soare,
că dincolo de mare se iveste muntele,
apoi dragostea, si-apoi doar plecarea, înstrăinarea.
Mîine cînd totul va fi,
cînd totul (se) va avea, cînd.

Făgăduinte ale celor care nu mai sînt
dacă a trăi înseamnă mai mult decît a astepta, a spera.
Cenusă aruncată pe foc ce se-aprinde dar apoi se stinge
din nou, cu părere de rău : noapte.

Noaptea ce cade, ziua ce vine, vara ce trece.
 Deja, spune fumul risipitelor case, pe cînd
blînde  jivine strîng aurul vremii,

aurul din ochii nostri cei lacomi,
ochi ce totdeauna prea devreme se-nchid.

 

Cînd…

Cînd în sfîrsit te trezesti, cînd spui da
cu toată fiinta, da zilei care începe
si care în cosul timpului grabnic va fi aruncată,
uite că plouă.

O, imaginea fidelă a sufletului, o, cuvintele
care  ni se înfig în ochi precum unghiile în carne :
plouă. Sîngele ierbii insuportabil de verde
plouă în mine, plouă în noi,

în noi un dig ce s-a rupt priveste
cum se-afundă încetu’ cu-ncetu’
printre geamuri si pînze, cu trene lungi de regret,
de-ostenite-asteptări

motivele ce te-ndeamnă să pleci,
frigul cu-ale tale vesminte să-l încălzesti.

(Din ciclul Un peu d’or dans la boue)

 

Da, orice om…

Da, orice om ce se naste nu-i decît părere,
pulbere, tărînă înecîndu-se-n gîtlej
tipetele, plînsetele sale sunt.
Cîntecele lui de dor, de jale si-alean –
nisip al dorintelor afundîndu-se-n mîl.

A muri sau a nu muri, la urma urmei e totuna
dacă marea nu e mai mult decît un suspin
într-un vis al cerului îndrăgostit
iar ochii nostri – pînze purtate de vînt,

prea repede azvîrlite în barca dorintelor
de valuri purtată spre ceturi si întuneric,
ca singur far avînd doar glasul tremurat,
de dincolo de chip repetînd

oare tu cine esti, cine esti, cine ?

(Dinvolumul La vie promise, Gallimard, 1991)

 

Mai rămîn…

Mai rămîn doar două-trei lucruri
de spus pe sub cer, doar două
sau trei, dar prin ele
se pot recunoaste poetii, asa cum

caii sau cîinii pierduti, marginile
pădurilor se recunosc, ceva ca un gol,
ca un rid, o pîlpîire
în bezna ochiului – două-trei

lucruri de-abia, două-trei
pe care le mai poti auzi, si care
ne tin – asa cum vara ne tine
în limba înfloratului april –

în voia tuturor marginilor.  

(Din volumul L’adieu aux lisières, Gallimard, 2007)

               
Traducere în limba română si prezentare Liliana FOSALĂU