TINERI AUTORI
Paul GORBAN
nu fi supărat pe pămîntul care-ti mănîncă
umbrele. ti le va da înapoi. asa cum drumul
întoarce copilului bicicleta de lemn
si figurile de cretă. asa cum pruncul întoarce
mamei datoria fată de moarte. nu fi supărat
pe muierile rele. nimeni nu le ia în seamă
cu adevărat. nici donquijotistii care
sub poalele lor ca pomii se-nghesuie la fruct,
nici florile cuminti atîrnate la balcoanele blocurilor
ce stau ca niste becuri de veghe si nici
anticarii cu păsări si îngeri de-argint
nu le bagă în seamă adevărul. nu fi supărat
pe pămîntul care-ti mănîncă umbrele. ti le
va da iarba înapoi. si atunci, toti cei flămînzi
vor veni să mănînce linistea duhului tău.
vine ziua în care sufletul îsi strigă lupoaica
voi fi atunci într-un cortegiu de zmei. cu un nume
de stradă ce ne priveste pe toti îmi voi desface poezia
în bucăti de alamă si o voi sterge de molii ca pentru
un război cu îngerii care mi-au chircit iubirea
în noptile cuibărite în intimitatea pămîntului. voi
scormoni prin memorie numele tău pînă cînd
negustorii de inimi se vor împletici în rădăcinile mele
si vor începe să-mi îngroape mortii care locuiesc
în sîngele iubirii si plăcerii. crimele sînt flori de
îngeri sinucigasi iar poemele mele aleargă pe
mîinile tale ca niste cai de catifea. mă vei blestema
ca pe un betiv scîrbit ce-si violează propriile vene
si mă vei căuta prin lumina lenesă a văzduhului
dimineata cînd psalmii strălucesc pe cerul otelit.
mă vei urca negru în copaci si-mi vei lega pletele
de asfintit ca să punctezi orizontul care sfîrîie
ca un nou născut. atunci vom gusta din traditia
sacră femeile ideale si bărbatii blestemati să-si
înghită dintr-odată părtile de rai si părtile de iad.
biserica de pe bloc
în biserica de pe bloc
bate un aer de toamnă dezbrăcată
si icoanele se izbesc de lampa de neon
în care gîzele si-au ridicat piramide mortuare
în care lumina bate din aripi
asemenea fluturilor ce si-au găsit linistea
pe buze de femeie
a mai trecut un an
de cînd răsare zilnic soarele de sub pămînt
a mai trecut un an
de cînd mă scutur de cîntece si încerc să fiu om
ba chiar a mai trecut un an
de cînd nu mai stiu de unde începe primăvara
la miezul noptii sub fereastra mea
de la etajul sase cîntă luna
odată cu rugăciunile din Cetătuia
o aud cum aduce cuvinte
purtate de păsările care au atins
săptămîni întregi apa
la miezul noptii aud cum în gara Nicolina
coboară din corpuri ce plimbă pe linii viată
tipetele sufletelor scoase din fîntîni
tipetele sufletului meu
prins în becul de neon o icoană de pe bloc
*
abia în dimineata aceasta am observat
că a venit noiembrie. pădurea de sub balcon si-a scos
vesta ei de frunze si umblă pe bulevardele orasului.
umblă singură ca o văduvă care si-a îngropat
sotul sub soare. îsi vorbeste ca si cînd ar vorbi
iubitilor care vara trecută în pîntecul ei
au lăsat scrijelite nume. un acatist de singurătate.
se duce la slujbă în mănăstirea din pămînt si se ia la sfadă
cu Dumnezeu. îi închide ochii si-i reasează lumina
pe crestet. îi mîngîie picioarele si-i dă să bea agheasmă
al cărei gust de călugăr nu si-l poate scoate din trunchiuri.
*
pădurea de plictiseală începe să observe tot
îsi aruncă iscoditor privirile în casele noastre si rîde
cum facem dragoste ascunsi sub lenjeriile second hand.
rîde la orice freamăt de vînt si scoate un tipăt
(ca) de copil care fuge cu pămîntul în gură,
care fuge cu păsările pe umeri, care trage locomotiva
cu seminte de maci ca si cînd ar trage de timpul
ce-si freamătă în aer singurătatea. pădurea îsi ia
umbra cîstigată la loterie si se asează lîngă racla
Sfintei Cuvioase Parascheva si se scufundă
într-un somn adînc. atît de adînc
încît singurătatea uită de ea… si se ia de mine
*
as vrea să schimb frunzele căzute pe un lac cu nuferi
atît. în el pădurea să-si găsească iubitele tale mîini
cu ele să-mi sărute lacrimile ascunse în inima plină
de anotimpuri care cad din cer ca niste îngeri. atît
