Paul GORBAN

 

Carmen Stanciu

sau despre retorica desFacerii

 

Volumul de poeme „desFacerea” (Ed. Convorbiri literare, Iasi, 2011) semnat de Carmen Stanciu, reprezintă debutul tinerei poete si, la o primă lectură, el pare un jurnal sentimental, în care autoarea consemnează metaforic viata ce zilnic îi vibrează în suflet. Nu este usor să parcurgi volumul de poeme, chiar dacă autoarea creează impresia de accesibilitate. Sunt inserate în poeme dantelele si glasul dramatic al aceluia care iubeste cu sufletul greu atârnat într-un colt de icoană, cum însăsi autoarea semnalează în poemul antologic „resuscitând lutul”.

Chiar dacă volumul marchează debutul autoarei, încă din primele poeme se întâmplă să descoperi că atât constructia versurilor, cât si cea imaginativă, divulgă un ritm căutat, concis, matur, rar întâlnit în poezia debutantilor de astăzi. Pe de altă parte, arhitectura poetică nu ne arată un autor preocupat de proiectele comune ale unei anume generatii. Carmen Stanciu scrie poezie ca si când ar traversa o trecere de pieton pe rosu, în miezul noptii, fără să privească în jur. Ea stie că acesta este timpul în care păcatele pot fi purtate, ca niste suflete, în propriu-i pântec.

Putem spune că poezia semnată de Carmen Stanciu îsi trage întreaga energie si substantă din obsesiile cele mai profunde ale fiintei care se descoperă în univers alături de sfinti, locuind anotimpuri, alături de stele care poartă potcoave pe umeri. În acest sens, relevante ni se par flashurile poetice îmbinate armonic în poemul „povestea din orasul fără nume”: „în fiecare noapte/ pieptul înghite orasul cu tot cu lume/ mănunchiuri de gene-si stânge-n copite luna/ iar îngerii se joacă de-a v-ati ascunsa-n perne/…/ în fiecare noapte/ sfintii îsi ning aureole-n parcuri/ acolo unde oamenii înrădăcinati le aruncă/ din când în când/ îndrăgostitilor galbeni/ acolo/ fără public/ se mai joacă o piesă cu regi si regine/ iubitul meu/ sunt eu/ femeia din care o toamnă prea târzie/ si-a făcut tron de poezie/…/ în fiecare noapte/ prin porti cu buze mari deschise/ sufletele noastre îsi schimbă carnea/…/ în fiecare noapte sunt o bucată de om ce se adună/ întreg sub coastele tale”.

Pare un joc aproape copilăresc acest colaj de imagini dar, în fond, se ridică în atmosferă o parte nevăzută a vietii aceluia care iubeste, acea parte în care sufletul „îsi schimbă carnea”. Există aici, dacă vreti, o fortă erotică, una care te ridică „mai sus decât orice zeitate”, o fortă despre împletirea trupului cu sufletul, o fortă al cărui punct de greutate se desfăsoară doar în jurul carnalului. Autoarea realizează un decor erotic parcă împotriva curentelor de astăzi. Ea ne povesteste, pe un ton firesc si calm, parcă dintr-o atmosferă a spectacolelor de factură romantică, despre muză. E o stare melancolică si în acelasi timp vibrantă. Arta poetei e aceea că te face să vezi plinătatea si, în acelasi timp, golul, oglinda, coastele iubirii.

Pentru Carmen Stanciu poezia e în acelasi timp imagine si senzatie, de unde ne vorbeste despre poza „muzei de companie”: „stiu că ai vrea să mă desfaci în palme ca un dumnezeu…/ să îti ascuti limba de coaste si să strigi în mine că ai/ descoperit focul// hmm… în pământul acesta nu si-a golit vre-o divinitate plămânii// si totusi…/ în fata ta apar vârtej de sfere vii/ ce-ti joacă moartea până te face om/ până-mi vorbesti cât de plin îmi e sânul/ când îti sărută magnetic gura/ până mă ridici mai sus de orice zeitate/ până …/ până mă-ntorc în lut mai putină cu fiecare geamăt/…/ nu mai vreau să-mi vorbesti de cât îti e de gol sufletul/ fără oglinda peste care după fiecare vers/ desenăm din pământ/ un om fericit”, (muza de companie).

Remarc, pe de altă parte, îndrăzneala acestei poete de a răsturna teoriile care îmbrătisează deconstructia. E un semn pe care personal l-as apropia de teoria transmodernismului. Imaginile poetice evidentiază necontenita dorintă a poetei de a restabili legături energetice între entitătile universului iar, pe de altă parte, vocea ei poetică vibrează asemenea pământului proaspăt arat.

Carmen Stanciu pare că urmăreste să-l convingă pe cititor nu doar să-i descopere catacombele si subtila religie a sufletului ci, mai mult, să o locuiască, să-si exorcizeze în privirile ei cuvintele, gândurile, păcatele, căci ea apare, în ultimă instantă, ca loc sacru, intim, ca o mănăstire. Dar această apropiere de mănăstirea poetei presupune parcurgerea unor pasi de sacrificiu. Aducem, în acest sens, în vedere poemul „mănăstirea din mine”: „ieri ti-ai uitat cărămida în mine visând perfectiune/ ai crezut că sfintii umblă slobozi în trupuri bizantine/ dat te-ai dărâmat când m-ai descoperit om// din coastele noptii/ ana se zideste singură// grămadă de pietre răsturnată pe gânduri/ striveste-mă cu iubire să-mi plâng rosu neputinta/ nici nu stiu că schela asta e făcută din tine/ pentru un suflet în plus ridic rugăciune/ si lumea nu m-aude”.

Atingerea si trăirea iubirii sunt ancorate în viziunea autoarei într-o perspectivă temporală mai largă, anume prin aceea că actul iubirii nu înseamnă doar împărtire trupească, ci si hrănirea si apropierea si chiar ancorarea în măruntisul stelar. Autoarea volumului „desFacerea” inserează în folderele poetice povesti fără heppy end, semn că deziluzia reprezintă o altă marcă a hologramei sale lirice: „hai să împărtim ultima felie din inima mea/ îti voi lăsa tie bucata mai mare/ mintindu-te că nu mi-e foame/ de frică să nu-ti fiu prea putină/…/ as vrea să facem o salată de stele/ într-o noapte sub cerul liber/ să curătăm tavanul de nori/ si să ne putem adormi capul pe lună// ti-am lăsat sufletul să-si facă de cap/ măruntind stele în calea lactee/ până mâna ta s-a pierdut în altă lume/ … în altă femeie”, (flămândă după tine).

Pentru Carmen Stanciu poezia e singura limbă prin care se pot rosti actiunile si jocurile alerte ale sufletului chiar dacă, uneori, în discursivitatea sa se întrevăd momente de chiote de veselie. Umorul e prezent în poezia ei întocmai pentru a traduce rafalele memoriei. Astfel întâlnim o simbioză flagrantă între polii universalului, care nu ne face decât să credem cu adevărat că există peste cuvântul poetei Carmen Stanciu o lumină ce ne traversează ca un laser. Poezia ei divulgă o viziune sacramentală asupra vietii dar, în acelasi timp, te pulsează într-o lume (aproape suprarealistă) în care viata si moartea îsi schimbă între ele „bocancii”. Relevante considerăm, din acest punct de vedere versurile din poemul „îngerul tău poartă bocanci?”: „Tu crezi că raiul s-a mutat aici/ într-un oras unde orbii vânează felinare din tramvaie/aici unde copiii noptii strâng în podul palmei venele pământului/ …/ eu cred că raiul s-a mutat acolo/ într-un oras unde bătrânii au uitat să moară/ si amintirilor lor îti păstrează viata agătată-n urechi/ ca doi cercei diferiti/ …/ pentru tine îngerii se îmbracă în blugi si nu au părul bond/ … e rosu deseori încâlcit sau prins în coadă/ pentru tine îngerii sunt copii cu bocanci care se joacă în stradă/ si sar în bălti de ploaie până le cresc în umeri curcubee/ pentru tine ei sunt cei care gresesc si pot să râdă într-un colt de gură/ iar celălalt să plângă până la următorul sărut// pentru mine îngerii au două inii si fac jogging între lumi/ dimineata pleacă la serviciu iar seara îsi pun în spate/ ca un rucsac în mii de culori/ un alt fel de aripi/…/ îngerii suntem noi/ si lumea asta toată e raiul nostru de vise”.

În volumul poetei se simte peste tot vulnerabilitatea unei stări. Spre deosebire de congenerele ei, Carmen Stanciu nu renuntă la conditia si arhitectura ei feminină, ci dimpotrivă o pune în valoare. Cu toate acestea, nu întâlnesti franjurile metalice ale stilisticii kitsch-ului. Spontaneitatea ei feminină dă un oarecare plus sentimentului poetic. Este, de fapt, o simbioză plină de gratie între elementele naturalului, biograficului si imaginarului. De aici si latura sa originală. Poezia ei este aceea a cuvintelor si fotogramelor iesite din pântecul unei femei care iubeste, a unei femei care are curajul să dea în vileag coborârea peste îngeri a păianjenilor negri. Lirismul imaginilor spumoase ne-o înfătisează în toată „sălbăticia” ei pe poetă, a cărei fortă creatoare riscă să hipostazieze în centrul fiintei noastre un trup magic, „voluptos” „în nemurire”. Înainte de a încheia as mai aduce în vedere câteva fotograme care ne-au stârnit interesul: „aveam nevoie doar de o privire ca să aflu că în venele tale s-ar/ putea dărâma si ana/ si orice femeie care te-a tinut o dată de mână”, (desFacerea); „oh!/ tu copil perfect în care mi-am văzut copilul/ te-am pierdut când timpul si-a făcut din mine un coif din ziare”, (din noi nephilim); „venerati-mă ca pe-o sotie/ ce îsi împarte omul/ între atâtea femei/ purtând aceleasi brate// iubiti-mă/ sunt femeia care vă poartă păcatele”, (din vitrina cu păcate); „între atâtea păduri tatuate cu numele tău/ doar praful din rafturi îmi mângâie muza/…/ târziu ai aflat că în simetria sânilor mei/ sufletul tău îsi întinde perfect infinitul”, (lumină pentru orbi); „ieri am măcelărit sub pleoape/ o herghelie de nori sălbatici si-o bucată de cer/ un sacrificiu necesar pentru suflet/…/ în week-end voi pedepsi pământul cu trupul meu/ ca tu să respiri usurat”, (doar jertfă); si exemplele pot continua, dar vă las să le descoperiti si voi.

 

 

Adrian Alui Gheorghe. Poetul clipelor eterne,

paznic la poarta ploilor

 

Dintotdeauna Poetul a avut credinta că el operează în lume sub taina profetiei, că el este acela care pune în valoare liturghia ludicului, a cuvântului, a sufletului si a măstilor destinului uman. Johan Huizinga, în Homo Ludens subliniază că tot ce este poezie se dezvoltă în joc, în timp ce Francis Bacon consideră că poezia este ca un vis al stiintei. Cert este că si pentru unul si pentru celălalt poezia este o functie socială, adică o functie vitală. Din diferitele ei ipostaze poezia îsi arată magia, sarcina estetică si, de ce nu, iscusinta si copilăria. Pe lângă aceste gânduri, Adrian Alui Gheorghe ar mai adăuga că poezia trebuie să fie, în ultimă instantă, ca si religia, practica metafizicii. După lectura volumului „Paznicul ploii”, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010, afli că în baza acestor „practici metafizice”, spectaculoase de altfel, „prea multe cuvinte mor pe limba poeziei”.

Altfel spus, Adrian Alui Gheorghe se înfătisează în cel mai cald volum de poeme în postura „poetului bătrân” care „îsi declamă faima”. După aproape trei decenii de la debut poetul, care îsi dă în vileag ceremonialul imaginativ, dar si tonul vederilor locative ale tinuturilor nemtene, ajunge la concluzia că îi este imposibil să pună cuvintele în slujba sa; că acestea, dimpotrivă, au natura lor organică, adică puterea de a poseda poetul si de-al manevra si obliga, în cele din urmă, să-i danseze măstile, nuantele timpului, ghiftuindu-l si ducându-l cu vorba: „As fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine,/ acum ascult de toate cuvintele/ Ca un câine bătut merg în urma lor/ Din când în când/ Îmi dau peste bot/ Scot scrâsnete, scot urlete,/ Ele se amuză, se întărâtă/ Ca muierusele care au prins un satyr bătrân/ Si îl chinuie, îi atâtă simturile// apoi mă împing în arenă/ Si mă supun experimentului total:/ Bagă în burta mea cartofi, eu scot poezie/ Bagă pe gâtul meu bere, eu scot poezie/ Bagă salată, bagă melci bălosi,/ bagă fructe pline de promisiunile raiului, eu scot poezie/…/ As fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine,/ Acum ascult de toate cuvintele/ Biciul lor mă mână din urmă/ Îmi rupe din carne/ Ca o reptilă care cântă blues.”, (Poetul bătrân îsi declamă faima – 1).

Într-un alt poem din aceeasi serie Adrian Alui Gheorghe apare în ipostaza unui justitiar divulgând natura carnavalescă a poetilor, altfel spus, si natura sa. Este aici o dare în vileag despre comunicarea cu celălalt, despre identificarea în celălalt. Poetul se simte obligat, chiar si în absenta celuilalt, să demascheze natura flagrantă a acelora care „fac trafic cu imagini”: „A murit un om care îmi citea poeziile./…/Într-o zi mi-a spus:/ - E adevărat că poetii/ pot face transplant de suflete?// - E adevărat, am spus eu,/ poezia e luxul săracilor;// pentru că orice om îsi poate permite un răsărit de lumină,/ o furtună de stele,/ sub ploaia de vară sărăcia e amanta/ care îsi turteste sfârcurile/ pe limba oricărui muritor;// îmbrătisările nu-i lasă pe oameni să se strângă de gât;// Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poetii vin doar si pun hoteste semnătura;// mai mult, fac trafic cu imagini furate din grădinile raiului/ pe care când le atingi se transformă în pulberi de cuvinte;”, (Poetul bătrân îsi declamă faima – 2).

Poezia lui Adrian Alui Gheorghe este una vizuală, care te conectează, fie în etape succesive, fie în etape concomitente, la realitatea concretă sau la realitătile imaginare, virtuale. Avem a face cu un spectacol al fotogramelor, al hologramelor, un spectacol în care lectorul intră în jocul „cu otrăvi”, de unde simte, aude, vede tot ceea ce însemnă eul multiform: „Am stat cu tine până ai devenit sentiment.// Sunt în miezul vesniciei/ Dar ca să o văd solutia e una singură:/ Să citesc în holograme.// Tu esti o hologramă a vesniciei.// Uite poti să recompui/ Întreaga istorie a universului/ Din imaginea ta”, (Holograma).

Chiar dacă poezia pare să ne introducă pe urmele jilave ale ispitelor paradisiace, tonul liric al lui Adrian Alui Gheorghe este unul solemn, încărcat si miraculos. Aerul se simte ca o rană atunci când poetul, paznic al ploilor, sapă cerul: „Săpături întâmplătoare lângă/ turnul cu ceas al orasului Piatra Neamt/ Au dus la descoperirea/ a saptezeci si sase de morminte/ Din secolele cincisprezece si saisprezece./ Toti cei saptezeci si sase au trăit/ cinci secole de moarte/ În timp ce deasupra generatii/ una/ după/ alta/ au/ trăit/ viata,/ bucată/ cu/ bucată:/ Disperati ca niste oameni scăpati/ din ghearele vesniciei.//Au venit destui cetăteni ai orasului/ să-i privească pe cei întorsi/ Intempestiv la lumină, ar fi vrut/ să-i întrebe, să vadă, totusi în/ Cinci secole chiar si mort să fii, tot întelegi ceva/ din întortocheatele/ Căi ale vesniciei. Viii s-au văzut pe ei însisi/…/ Întrebărilor celor vii/ numai mortii mai au un răspuns.// Cineva spuse:/ - Dar/ dacă/ mortii/ au/ săpat/ în sus/ si/ noi/ suntem,/ de/ fapt,/ cei/ descoperiti,/ scosi/ din// mormântul/ care/ ne/ e/ albastrul/ aerului?”, (Arheologie).

În acest sens, Adrian Alui Gheorghe vorbeste despre oglinda „din celălalt”, ca obiect de conectare si relationare între lumi. Se face aici trecerea către tainele marelui univers. E o atmosferă circulară a adevăratei poezii, în care partea de sus devine partea de jos si, invers, parte de jos devine partea de sus. Putem spune că poetul alege să trăiască deopotrivă în sus, dar si în jos. Poetul traversează toate tipurile eului si te introduce în arhitectura jilavă a sufletelor de tip matriosca. E o revoltă despre privirea în adânc. „Descoperirea” poetului este, asa cum va spune în poemul „Vânătoarea”, că „prin rana sufletului se scurge,/ vai,/ fără întoarcere/ trupul”.

Pe de altă parte, lirica lui Adrian Alui Gheorghe păstrează tonul oxidant al limbajului poetic postmodern. Poetul este acela care ezită să treacă în declaratia sa de avere poezia, acela care speculează la bursă valoarea figurilor de stil, acela care alergă pe pista propriului sânge în căutarea femeii născută pentru dragoste, este acela care dirijează mersul caselor pe stradă, articulând, în cele din urmă, starea dramatică a spiritului uman aflat, astăzi, tot mai mult în postura de a-si markentiza universul. Poetul realizează în ton ironic portretul robot al omului contemporan. Acesta, nu mai este conectat la valorile teologice, metafizice, ci dimpotrivă, prin intermediul unor cabluri, asa-zise vene, acesta caută sensuri inscriptionate de monitoarele telenovelelor. În acest sens poemul „La vie n`est que pour connaisseurs” este relevant: „Au iesit casele pe stradă/ două câte două,/ două câte trei,/ bortoase gata să lepede pe caldarâm/ pruncii/ îmbătrâniti la urgentă,/ storsi de viată, morti doar atât cât să-i ia eternitatea/ în seamă// Toată lumea e conectată la televizor prin cabluri,/ ca alpinistii/ care stiu că dacă pioletul cedează,/ dacă stânca cedează,/ dacă serpasii te lasă de izbeliste,/ dacă gheata porneste la vale/ sunt iremediabili pierduti;/ de asta, când trec prin casă, dintr-o parte în alta/ (oamenii acestia din telenovela Ta, Doamne!)/ toti trag cablurile televizorului după ei,/ numai asta îi mai tine suspendati deasupra lumii mizerabile de/ dedesubt”.

Poetul este atent la cenusiul vietii cotidiene, de unde întelegem această formă de exorcizare a tragicului: „Pierdem prea mult timp cu viata asta.// Si nici nu stim cum stau cu adevărat lucrurile.// la numărul 43 trăieste cineva care n-a văzut niciodată/ o licornă, închipuieste-ti./…/ La numărul 18 e bărbatul care împleteste firele de ploaie// La numărul 6 trăieste bărbatul-glont/ care perforează si asfaltul, ca meteoritii…”, (La vie n`est que pour connaisseurs). Sunt toate acestea, asa cum bine observă si Nicolae Oprea, stări ale elegiei postmoderne, în care sunt inserate semnele ceremoniei ceaiului, semne care scot mici tipete, semnele vulcanice ale unui spirit obligat să „penetreze la nesfârsit neantul”.

Poemele lui Adrian Alui Gheorghe miros „a carne de om” si pot fi în acelasi timp hrana cârtitei dar si a flămânzilor, a adevăratilor cititori de poezie. Totusi, pentru poetul nemtean poezia nu este o joacă, si nici o fiinta de plus sau mai stiu eu ce produs de supermarket, motiv pentru care inserează în volum note de citit si de folosit poezia. În acest sens, relevant ni se pare poemul antologic, „De ce n-ar trebui lăsată poezia pe mâna copiilor”.