Paul GORBAN

linistea umbrelor

nu fi supărat pe pămîntul care-ti mănîncă

umbrele. ti le va da înapoi. asa cum drumul

întoarce copilului bicicleta de lemn

si figurile de cretă. asa cum pruncul întoarce

mamei datoria fată de moarte. nu fi supărat

pe muierile rele. nimeni nu le ia în seamă

cu adevărat. nici donquijotistii care

sub poalele lor ca pomii se-nghesuie la fruct,

nici florile cuminti atîrnate la balcoanele blocurilor

ce stau ca niste becuri de veghe si nici

anticarii cu păsări si îngeri de-argint

nu le bagă în seamă adevărul. nu fi supărat

pe pămîntul care-ti mănîncă umbrele. ti le

va da iarba înapoi. si atunci, toti cei flămînzi

vor veni să mănînce linistea duhului tău.

 

sufletul îsi strigă lupoaica

vine ziua în care sufletul îsi strigă lupoaica

voi fi atunci într-un cortegiu de zmei. cu un nume

de stradă ce ne priveste pe toti îmi voi desface poezia

în bucăti de alamă si o voi sterge de molii ca pentru

un război cu îngerii care mi-au chircit iubirea

în noptile cuibărite în intimitatea pămîntului. voi

scormoni prin memorie numele tău pînă cînd

negustorii de inimi se vor împletici în rădăcinile mele

si vor începe să-mi îngroape mortii care locuiesc

în sîngele iubirii si plăcerii. crimele sînt flori de

îngeri sinucigasi iar poemele mele aleargă pe

mîinile tale ca niste cai de catifea. mă vei blestema

ca pe un betiv scîrbit ce-si violează propriile vene

si mă vei căuta prin lumina lenesă a văzduhului

dimineata cînd psalmii strălucesc pe cerul otelit.

mă vei urca negru în copaci si-mi vei lega pletele

de asfintit ca să punctezi orizontul care sfîrîie

ca un nou născut. atunci vom gusta din traditia

sacră femeile ideale si bărbatii blestemati să-si

înghită dintr-odată părtile de rai si părtile de iad.

poeme karmice

 

(1)

sînt zile în care rugăciunile lungi

nu mai ajung să fie ascultate de fîntîni

sînt ore în care trenul suieră real

ca o amintire ca un acatist pentru cei morti

sînt minute în care copacii se scutură de frunze

si se învelesc cu Dumnezeu

sînt eu clipa ce coboară pe funia fîntînilor

cu acatistele noastre de toate zilele

sînt o antologie cu barbă ce cugetă la multimea

ce din jur-împrejurul unui tramvai

dansează pe crucile ce-si schimbă cursul

 

(2)

ne adunăm bucătile de carne fragedă

pînă cînd o casă ne împinge trupul în iarbă

si în ea asteptăm buzele să ni se lege

ca două lumini de paste ca două mirese aspre

ale lui Dumnezeu. o, dacă am cunoaste

amorteala ziarelor vechi, dacă am cunoaste

linistea unei maternităti, dacă am cunoaste

după-amiezile irezistibile ale lui Kafka,

mai mult ca sigur ne-am trezi împotriva

trandafirilor cu miros de var, cu sigurantă

pămîntul ne-ar respira ca pe lumina rece

a candelabrelor din Cetătuia,

cu sigurantă ne-am duce să murim

în lucrurile pline de păianjeni. dar în jurul nostru

e un spatiu confortabil în care ne adăpostesc nucii

cu plămînii întregi de buze, în jurul nostru

e o noapte ce se asează ca o haină de călugăr

peste noi, în jurul nostru sînt zilele

în care rugăciunile lungi nu mai ajung

să fie ascultate de fîntîni…

 

(3)

caut un suflet de pînză ca noaptea mahmură

să-mi cadă în poem să îi sărut fotogramele rupte,

lipite cu scoci, să mă cuprindă de soldurile

generatiei mele.

cu puloverul pe dos să-si îmbrace karma

si să se tăvălească prin pîntecuri albe ca un sfînt

pe care neamul meu îl asteaptă

de cînd s-au îngropat zăpezile sub cruci.

caut ochii chinurilor noastre să îi închid

pentru veghe. noi să tolănim pe canapea

reci cu inima deschisă ca o livadă de sperante

 

(4)

de cînd ai plecat orele par niste furnici flămînde.

uneori am impresia că le aud cum ne cară pe fiecare

în pămînt. e o cale regală prin care trec numai cei

supravietuiti de Dumnezeu, numai aceia

ce cu zîmbetul înfulecă buze. acum scriu

despre mirosul tău, despre respiratia furnicilor,

despre miezul întunericului, despre aerul ce se

transformă într-un mausoleu, despre tot

ce se potriveste cu două pîini asezate în genunchi

 

(5)

e dimineată si nu am făcut nici un lucru simplu

ca să ascultăm cum creste ziua.

cîntecul ei ne dă peste cap toată linistea.

sifonierul a început să toarcă aerul din cameră

fără să-mi dau seama trag de o bucată de ată si

asa începe să urle trotuarul cu sirene. totul e în viteză

fac o piruetă si te văd gratioasă, bortoasă

cu un viitor poetic. se pare că pe fereastră va pătrunde încet

si tăcut vîrful limbii tale o moarte ce mi se asează

pe obraz un semn de ruj

 

(6)

despre karma am păstrat întotdeauna

un sentiment incomod, o imagine ce amenintă

cu o femeie care arde în miscarea mea

ca un cerc ce mi se dăruieste liber. pînă se face trup.

pînă începe să zboare de foame usor spre alunecările

imaginare. mă străduiesc să-i rup tîtele.

din ele să dau drumul animalelor în Dumnezeu

si apoi invers speriati de umbre să rămînem trup