TINERI AUTORI
Paul GORBAN
nuntă pe rîpa galbenă
într-una din zilele gonflabile ale verii trecute
am găsit pe lîngă Rîpa Galbenă niste păsări
care îsi făcuseră cuib pe un felinar. se uitau
exact în ochii unui cal care păstea printre pietrele
rîpei. îi măsurau de la înăltime botul pufos
ca grîul verde iesit primăvara din catacombe.
îsi imaginau cuiburi turn făcute din coama
lui albă de parcă în acel cal s-ar fi ascuns o întreagă
colonie de gîze minunate ale sufletului. chipul meu
se izbea puternic de mobilierul soarelui cînd
am auzit cum pîntecul de flori al unei mirese
a căzut ca o săgeată la botul calului. atunci păsările
au început să-mi zîmbească amabil si au coborît
la nunta orasului întins sub corpul meu gol.
oamenii locului spun acum că felinarul stă aprins
noapte si zi peste cămasa galbenă a unui mire
dat dispărut. mi se pare că noapte de noapte
un înger de inox vine călare în respiratia mea
si-mi aduce lîngă inimă florile unor păsări hidoase
cînd plouă orasul miroase a graffitti
lucrurile oamenilor devin flori mici
si nestatornice. zgomotul se revarsă
într-o liniste nedeslusită iar străzile
pun o lumină de plumb pe chipurile
nesfîrsite ale destinul. îmi amintesc
de un om care a dat în ziar la mica
publicitate anunt că-si vinde moartea.
dimineata ziarele au scris despre el
că si-a cumpărat pămînt pe o hîrtie
numerotată cu versuri. privesc cerul
si în retina mea toate blocurile lui
îmi par un epitaf mereu la pîndă. plouă
de-o vesnicie si-n noaptea aceasta
si numai Dumnezeu stie cîti
viziri melancolici vor încerca
să cuprindă orasul în crucea lor cîti
poeti vor încerca să ademenească
metafora în grădinile vii ale iubitelor.
îmi amintesc de un tăran din vechiul
meu sat care se lăuda că vîntul este
un animal din ograda lui. îl hrănea
cu buruieni vechi si oglinzi sparte.
de ceva timp ciudatul lui animal
a început să mănînce casele din sat.
în urmă însă, după ploi, au crescut
numeroase plante rezidentiale. s-a
scris despre acel tăran că si-a cufundat
jalea în buricul satului cînd si-a
văzut animalul ucis printre blocuri.
cînd plouă umblu prin cotloanele
trecutului ca si cînd as căuta cu
mîndrie copilul meu rătăcitor si
închid toate becurile din apartament
ca să-mi intre pe fereastră lumina
jucăusă si stranie a bietului pămînt.
*
locuiesc într-un apartament de la marginea orasului
unde se sfîrsesc toate liniile de autobuz si de tramvaie
unde cîinii latră în miez de noapte la pustietatea melancolică.
din balconul meu spre pădure atîrnă timpul precaut
si se văd crucile unor biserici cum stau în picioare.
zici că sînt santinelele orasului. noapte de noapte
stau acolo aprinse ca să îmi aducă aminte
că am un dumnezeu care mă jeleste.
*
mîinile mele se rostogolesc prin cafenele
în fel si fel de forme de respiratie
le văd cum îsi înghesuie umezeala în aripi de ziare.
nu se pot privi una în cealaltă mai mult decît o pot
face crucile din deal mai mult decît o pot face blocurile
conectate între ele la internet. fiecare dintre noi poartă
cel putin un miracol bun de ascuns în pereti. eu ascund
lumina orasului care fredonează magnetic un cîntec
despre uitare.
*
cînd mă simt singur deschid larg usa de la balcon
si las sunetul să iasă din pereti îl las să se miste o vreme
ca un greier pe străzi. fosnetul lui îmi aduce aminte de
aburul care împrumută forma unor picioare de femeie.
locuiesc într-un apartament de la marginea cerului
si de aici vă scriu despre orasul care seară de seară
vine la mine să-mi vadă starea de spirit.
în diminetile cu singurătatea rezemată de cer
Karmen plimbă cîinii cu botul umed prin dormitor.
am găsit-o cioplind lighioanele casei într-un caiet
de versuri. îi chemă să latre la bătrînul postas
care aruncă zilnic în scara blocului monedele de ras.
să nu îti fie milă , mi-am spus, să nu înjuri
corpurile bătrînului A4 căci vor fosni
toată noaptea peste barba ta nerasă
Karmen era surdă si nu auzea cum în inima
bătrînului peretii sfîsiau linistea.
am scos măruntis din buzunarul de la piept
– locul unde îmi tin de obicei zidăria cu poeme –
si am aruncat peste cîini să le fie urletul
si foametea doborîte în levitatie.
peste covor capetele lor s-au spart
în nori negri de ploaie ce-au început să claxoneze
puternic. de atunci Karmen exfoliază zilnic pieptul
singurătătii si se scufundă ca o himeră în umbra
postasului. în aer blocul ei miroase a lame de ras A4
bunicul meu spăla pămîntul cu lacrimi fosforescente,
îsi petrecea serile în versurile goale ale stînei
din Stefănesti. privea cu jind către Fiul si Sfîntul Duh
desenati pe cerul de piatră din biserica din sat
si nu credea în cei care downloadau îngerii de pe internet.
nu se strecura prin văgăunile nelocuite ale fecioarelor
căuta din vorba lui să catere visul
pînă la buzele sfintilor.
cu narcisele întinse la picioare ca niste candelabre,
cu zbuciumul apei însotit de galeriile negre ale corbilor
desfăcea suluri de paie si striga la norii crăpati de sete
să arunce peste iubitele pămîntului flori de migdal cu
miros de amor perfect
seară de seară vrăjit de stolurile mortii
îmi citea psaltirea si trecea peste chipul meu
oblonul podgoriilor. atunci buzele mele puneau
în slove lumina unui felinar de-amurg
si peste gleznele copacilor
căutam ochii mei crăpati de stele. de o vreme se adună
în mine prietenii lui cît o mînă de pămînt
să intre în sala de asteptare
dealurile din fata casei mă uimesc
cum cu bratele lor acoperă totul. parcă
sînt curtezane care sîngerează după
bărbatii cerului. parcă sînt niste arbori
ale căror frunze se potrivesc cu icoanele
din bisericile gole. fără să-mi spună ceva concret
ele stau acolo îndrăgostite de pămînt si rezonează
cu satul. noaptea ilustrează niste rîuri prin care
trece submarinul cu îngeri si înghit stoluri întregi de
păsări. numai eu stiu că Dumnezeu se îmbracă
în armura dealurilor atunci cînd în sat
femeile aruncă în sus monedele îngerilor
atunci cînd bărbatii înghit polenul nevăzut
al puterii. există si clipa în care dealul
vine în casa mea. îsi dezbracă aureolele vechi
punînd în pericol tot satul. apoi tremură
în ritmuri confuze ca un sîmbure
care-mi cere să-i mostenesc lumina.
