TINERI AUTORI

 

Mihaela GRĂDINARIU

 

*

Nu stim să ne mintim, dar învătăm

Un alfabet cu muchii de secure,

Pe cai sălbăticiti încălecăm,

Si ne rugăm de noapte să ne fure,

 

Nu stim nici să uităm, să adormim,

Cu pleoape prinse-n ceară de pecete,

Doar păsările se întorc în spini,

Dansînd însîngerate piruete,

 

Nu stim să ne ascundem apăsat,

Prin zori tîrzii si zări încreionate,

Din răscoliri de pulberi si păcat

Silabisim se poate, nu se poate,

 

Nu stim nici că trăim, căci altu-n vis

Ne-nchipuieste aspre rosturi nouă,

Doi, orbii scăpătati din paradis,

Ce îmblătind lumina fac să plouă,

 

Nu stim să ne mai vindem, precupeti,

Tarabă răstignită-n iarmaroace,

Să dăm ninsori în schimbul altei vieti,

Să desfăsăm blestemul din soroace,

 

Nu stim nici a muri, nici a striga,

Nici inima de-i stinsă ori e vie,

Doar umbra ne mai cheamă lîngă ea,

Să ne iubim pe-un fir de păpădie...

 

 

*

Doamne, Cel cu ploile

Lacrimilor, noile,

Doamne, Cel cu bourii

Spaimelor, ca nourii,

Doamne, cu poverile

Vorbelor, tăcerile,

Doamne, cu luminile

Ochilor, înclini-le,

Doamne, Cel cu îngerii,

Vamă aspră plîngerii,

Doamne, stihuri lacome

Mîinilor încapă-ne,

Doamne, blînd ne macină,

Slovă si cu pagină,

Literele geamene

În pămînt le seamene,

Versurile fluture

Prin poieni le scuture...

 

 

*

Mă-nfricosează-n noapte foaia albă,

Ca un lintoliu care-mi cere clipa,

Dar tes la ea, o Penelopă oarbă,

Ce-n asteptare iar si-a frînt aripa.

 

Prea albă e si prea luceste clară,

Si semnele-s prea negre si-nnodate,

Si n-are cine să aseze-n ceară

Noi rădăcini cu ploi îngîndurate.

 

Si vălătuc mă înfăsor cu scrisul,

Cu foi si scoarte, parte peste parte,

Cocon flămînd, hrănindu-se din visul

De zboruri vitregite înspre moarte.

 

Din cînd în cînd mai rup armura caldă

Si-arunc spre voi polog amar de gînduri,

Si mă zidesc napoi, si-mi pun drept scaldă

O pulbere cernită de comînduri.

 

Si voi cititi si deslusiti cu grabă

Desene, rugi, omături, vesti si alte...

Cît nu putea-vor fluturii să-ncapă

S-or sumeti si florile, înalte...

 

*

Mă zbat în carnea cu fioruri multe,

Înalt un zmeu din orisice cuvînt,

De-a valma se-mpletesc dorinte ciute

Cu fisurate lespezi de mormînt...

 

Printre văpăi ascunse în silabe

Astept un semn de ploaie si de Pasti,

Să-mi înzilească dimineti prea slabe,

Si să mă nasc din nou, si să te nasti,

 

Statui de lut cu haine de hîrtie,

Doi zei ciudati, certîndu-se mereu,

Si fruntea-n frunte se întreabă vie

De unde pînă unde-s tu sau eu,

 

Si unde, încotro ne va fi masul,

Din templu-n templu alungati fugar,

Cînd limbi de foc pe cer întoarnă ceasul

Singurătătii fără de hotar...

 

 

*

Hotărniceste-mă, pune-mi hotare domoale :

De ici pînă colo ti-e trupul cu gust de migdale,

De colo-colo sufletul, pasăre oarbă,

Fugar iscodind zvonuri din fire de iarbă.

 

Împrejmuire fă-mi noaptea, cu degete albe,

Atîrnă-mi de gît dorinte, siraguri si salbe,

Zideste-mi opreliste nouă din vorbe amare,

Si seamănă-n păru-mi sălbatic albastre răzoare.

 

Ridică-mi garduri, fără pîrleazuri si poartă,

Cu gene ostrete, mult geruite de soartă,

Cămară de taină în gîndul cu spaime preasfinte,

Culcusul tăcerii din ziua mereu înainte.

 

Hotărniceste-mă, hotărăste-mi o clipă de rouă,

Sorbită-n cuvinte, de ochi si de mîini amîndouă,

De jur-împrejurul, la pîndă, crîsnind din măsele,

Timpul ne-atîrnă pe frunte cununi tot mai grele.