Viorel GRIGORIU

 

 

Viorel Grigoriu, care a mai semnat în timp sub numele de Viorel Grigore sau Viorel Raucescu, s-a nascut la 11 noiembrie 1964 la Raucesti, Neamt. A fost trimis (de parinti? de soarta?) „sa faca” un liceu militar pe care îl abandoneaza din lipsa de compatibilitate cu viata cazona. Termina cursurile liceului teoretic „Stefan cel Mare” din Tîrgu Neamt, perioada în care si debuteaza în revista „Flacara” girat de catre Geo Dumitrescu. În 1985 primeste premiul national de poezie „Nicolae Labis“ (Suceava), premiul revistei „Luceafarul” la concursul „Afirmarea” de la Satu Mare (1986) etc. Publica versuri în revistele „Convorbiri literare”, „Luceafarul”, „Ateneu”, „Poesis”, „Antiteze”, „România literara”, „Cronica” etc.

Ar fi trebuit sa debuteze cu multa vreme în urma, pe talentul sau au pariat, în timp, o multime de critici, de la Laurentiu Ulici la Marin Mincu, de la Mircea Martin la Dan Silvu Boerescu, l-au „cultivat” poetii Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, Lucian Vasiliu, George Calcan, George Vulturescu, Gellu Dorian, Ioan Pintea, Gheorghe Simon, Aurel Dumitrascu, Sergiu Adam etc. Dar n-a fost sa debuteze „la timp”, mereu a aparut „imprevizibilul” care a amînat aparitia primei carti. Sa fie amînarea o sansa pentru talentele adevarate? Sa fie un handicap pentru cei care au nevoie de certitudini? Dar în poezie e ca în dragoste: risipirea e norma!

Poemele de fata fac parte din volumul de debut Reguli de plutire în curs de aparitie la Editura Conta.

 

Testamentul mamei

 

Fiule, vezi lacrimile astea curate frumoase

Le am de cînd eram fata

Cînd voi muri sa mi le pui la ochi

Sa pot plînge si eu

Numai si

numai pentru mine.

 

Interioare cu doctori

Ce as face acum?

M-as întinde pe fundul unui pahar cu apa

As privi lumea ud

As vedea sufletele uscate ale vecinilor

– de singuratate ?

Doctorii spun ca sufletul meu nu se vede

Daca nu se vede ce am înlauntru?

Stai linisit – spun doctorii – nici înt-un caz

Nu ai pietricele de rîu

Ai cîtiva îngeri – cîtiva diavoli carora

Trebuie sa le dai mereu de mîncare

Prea bine – am zis – dupa voi – azi

A fi fericit înseamna a fi ghiftuit si

Imediat îmi pun fluturii la ochi

Doctorii vazuti printr-un fluture par mai frumosi

Mai întelepti.

Saptamîna eufemistica

Din mijlocul apelor voi întreba

Unde-i pamîntul capitane

Ca vreau sa petrec?

Nu stiu – îmi raspunde – era

În partea aceea cînd am plecat

– Ajuns pe pamînt – la pamînt – zic –

– Parca era mai frumos de departe

– În fine – petrec saptamîna – eufemistic

Beau orice, lansez morcovi în spatiu

Îmi pierd ultimii doi pasi prin dormitorul Tamarei si

La sfîrsit dupa o asa cadere de stil

Viitorul ma lasa rece

Ramîn pe uscat în calitate de

Om pierdut

Pîna la toamna voi ramîne singur

Fara nici o vîrsta.

 

Lectie muta

 

Din vorba în vorba

am ajuns acasa

fara cuvinte

 

Din vorba în vorba am ramas mut ca

Avem acelasi regim

ontologic

cu pietrele

cu cioburile

Cu oasele lui Napoleon

ca

Valoarea noastra echivaleaza cu ceea ce meritam

Cu singurul fapt important într-o viata:

moartea

 

 

Inumilinta

Ideea de a cadea în genunchi nu-mi apartine

Aruncarile colective cu pietre în cei nevinovati

Ma transforma într-un lac nebun

Cu apele ridicate-n picioare

Furioase gata sa devasteze Sahara

Din sufletul unui împarat a unui rege

A unui presedinte comun de tara

Darnic în urlete de putere

Toti îsi ascund minciunile în viitor

Eu nu mai vreau viitor

Vreau acum si aici moartea

Sunt calm ca o bomba

În ultimile sale secunde.

 

Fara pietate

Nu te iert

Poti sa cazi în genunchi poti sa cazi si

În mai sus de genunchi

Pentru ca mi-ai distrus scara

Pe care urcam la luna nu te iert

Acolo plîngeam

Faceam numai lacrimi între pamînt si luna

Aveam chiar

Cel mai lung plîns din lume

Nu te pot ierta

Poti sa stai în genunchi si pe ape

Si pe curcubee si pe calea lactee

Nu te iert uite am ajuns sa plîng

Pe malul unor lacuri straine

Si lacrimile mi-au ajuns pîna sub lebede.

 

Canicula – filosofii rurale

 

Cine se crede fara pacat arunca cu pietre pîna si-n cer

Spune Ion filosoful satului – mai spune ca

Nu se controleaza funiile cu gîtul

Viermii n-au dinti

Nu stau pîinile sa le manînce satuii

Precum si alte rurale explicatii

În rest caldura oripilanta canicula

Suntem evaporati

Traim împrastiati prin aer

Multumiti – totusi – ca

Putem trece linistiti prin urechile acului

Ca printre degetele unor femei singure…