Rodica GRINDEA
Născută la Bucuresti, în 1945, s-a stabilit la Iasi, cu familia, în 1952. După absolvirea liceului „Garabet Ibrăileanu” din Iasi, a urmat Facultatea de Limbă si Literatură Franceză a Universitătii „Al. I. Cuza” din Iasi (absolvită în 1968) si Facultatea de Filosofie (absolvită în 1981), la aceeasi universitate. În anul 1982 a emigrat în Israel, unde a început foarte curînd să lucreze la publicatia românească „Revista Mea”. În 1994 a lucrat la săptămînalul-magazin de limbă română din Israel „Orient Expres", iar din 2007 a revenit la „primele sentimente”, adică la „Revista Mea”, unde este actualmente redactor-sef. Colaborează la revista Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română „Izvoare”. În 1994 a publicat culegerea de povestiri Necunoscutul care-ti seamănă si placheta de versuri Veghe (2000), la Tel Aviv. În 1997 a publicat la Bucuresti, la editura „Persona” volumul În cîte feluri se poate suferi din dragoste – solutii la probleme de viată. În anul 2005 a obtinut „Premiul Fondului Literar Sara si Haim Ianculovici" pentru ziaristică.
Joc virtual
Mi se destramă somnul
într-un fuior albastru
fără să-l pot atinge.
Geană de fum
tot mai subtire
se furisează prin cotloane
printre simturi printre degete
de teamă să nu-l sfărîm
izbind nălucile anilor
pierduti si sterpi
unul după altul
cu fiecare sperantă
de-a dreptul inconstientă.
Dacă-n lupta cinstită
refuzîndu-si supunerea
somnul se lasă
în cele din urmă
adunat calcinat
cu ochii cu vointa
se răzbună la rîndu-i
mă zvîrle după o fereastră
închisă în imperceptibile
implacabile dimensiuni
ale visului mereu acelasi
aproape de marginea zidului
cea mai înaltă
aproape de zare
de care-mi strivesc
una cîte una
săgetile neputintei
către dansul de culori
de umbre de sunete
ale marii petreceri
de după febra tînără
la care de mult
nu mai sînt invitată.
La hotarul basmului
Vrăjitorul m-a pîndit
la cotitura spaimei
a trimis pe urmele mele
trei ciclopi
cu ochiul rece de jad
mi-au prins mai întîi
paznicul
răstignindu-l de stînca
incertitudinii de neclinitit
si sfîrtecîndu-i inima
si trupul
cu mii de săgeti înmuiate
în veninul tăcerii,
pe mine m-au tîrît
legată
si m-au azvîrlit pe-un altar
incandescent
bucată smulsă din soare
si-au tras peste mine
o negură cu irizări verzui.
La un semn al vrăjitorului
s-a înăltat un munte violet
iar pe zig-zagul piscurilor sale
se închegau nori sîngerii.
O clipă de liniste
si-apoi un imens liliac
si-a zdrentuit aripile negre
acoperind muntele.
M-a trezit rîsul unor zîne
aruncînd în mine
petale de magnolii
si boabe de zmeură.
Iar zîmbetul vrăjitorului
după ce s-a terminat joaca
destrămînd totul
cu lovitura baghetei,
avea gustul si boarea
boabei de zmeură.
Înstrăinare
În inima zăpezii de stele si salcîmi
Prea timpuriu zăvoare am pus copilăriei
Iar lespezile anilor, pe rînd au preschimbat-o
În vama de tărînă, supusă vesniciei.
Lumina pentru mine a fost cristal de gheată
De prea putine ori, fărîme de căldură
Ca un răgaz de viscol în prag de dimineată
Cereau o plată grea, de lacrimi si de zgură.
Cînd mi-am dorit un cîntec, a trebuit să-l fur.
Doar întrebare stearpă mi-a fost întregul drum
Spre care lunec fără putere si vointă,
Necrutător liman de negură si scrum.
Lamento pentru Lolita Torres
S-a mai stins un cîntec, ferecînd
transparenta portii pe sub care
timpul se prelinge, fără gînd
într-o animalică-ncordare
prăvălind pe suflete, pe umeri,
inutile semne de-ntrebare.
S-a mai dus o vîrstă, un soroc
si era atît de nesupusă, crudă,
înclestată-n izbucniri de foc.
fără grijă de urcus, de trudă,
inconstientă ardere de vise
nerăbdare aprigă de drum
zările se răzvrăteau, deschise
zările de noapte si de fum
Au murit cuvintele, pe-atunci
fără nici un înteles anume
strecurînd cu anii, în privire,
moarte după moarte, fără nume,
sunetele – vîrstă de iubire
disperată margine de lume.
riturnele despletite, lungi
în cristale reci ca o trezire
Punct mort
Si am rămas acelasi derbedeu
pe care legile si rînduiala
nu l-au supus si nu l-au reîntors
în matca celor multi si fără chipuri.
Chiar cînd rostogolirea către neguri
de mult s-a petrecut de jumătate,
mă furisez la marginea de clipă
stîngace umbră ce n-a fost să fie.
Pe Dumnezeu, c-am vrut să fiu cu voi de-o seamă,
dar nicăieri n-am nici loc, nici casă
si tot ce-am vrut, si cale, si măsură
în alcooluri grele se destramă.
Cu-n pas de-am încercat să mă apropii
s-a ferecat o usă grea, ca un blestem
zvîrlindu-mă spre sterpele nisipuri
si iar mi se rotesc în suflet ulii
să sfîsie cu gheara nepăsării
si ultima zvîcnire de lumină.
Veghe
Anii prin care ne-am rostogolit
sînt vîrsta pe care n-o mai avem.
Clipele, orele, zilele,
sînt tot atîtea frînturi de piatră
pe care ne-am cătărat
zdrelindu-ne gînduri si disperări.
Asta cînd spinii pîndeau
la fiecare colt de stîncă.
Nu ne-au sfîsiat, pe rînd si metodic
Însingurările
si nu ne-au clocit prăbusirile?
Nu ne-au apartinut decît rareori
zdrente de bucurii iluzorii,
asa cum întregi, ale noastre
sînt numai întoarcerile
si doar – uneori – părelnice urcusuri
dar si putinta de-a ne strecura
printre spaime – cînd nu ne-ncolăcesc
prin fiecare ungher de suflet.
Si totusi, nu credem, cel mai adesea,
nici noi, în adevărul întrebării
– pentru ce încă o clipă? –
– sau pentru ce încă un pas?
sau ni se pare prea mărunt si uscat
răspunsul: trăim.
