RECENZII

Lucian GRUIA

 

Horia Gârbea – Timpul ca o mănusă

 

Motto:

„asemenea infirmitate

pe care unii

o numesc postmodernism

este de neocolit

nu poti scăpa de ea

cum nu poti scăpa de moarte”

(Horia Gârbea)

 

Asa cum remarcă autoironic Horia Gârbea, poezia sa se încadrează postmodernismului, curent lax, ale cărui caracteristici generale acceptă orice temă dacă aceasta este întoarsă pe dos ca o mănusă. Daniel Corbu stabileste sapte caracteristici ale poeziei postmoderniste care încep cu litera „C” /2/, prezente si în poezia autorului, pe care le analizăm în continuare.

Volumul TRECUTUL E O SĂRBĂTOARE, reprezintă în ultimă instantă, o întoarcere pe dos a valorilor prezentului care sunt transferate trecutului ceremonios, situatie în care cotidianul are rostul de a trezi la realitate, reveriile memoriei individuale: „Această poveste se încheie aici/ din cauza unei femei/ care îmi strigă/ să las povestile/ si să vin la masă/ că supa e gata.” (cauza)

Colocvialitatea limbajului este o caracteristică specifică liricii poetului, chiar când reflectiile sapientiale îmbracă meditatii banale în haine tragice: „cine a spus/ că o gară de provincie/ rosie si ridicolă/ poate amirosi a moarte/ a gresit/ dar destul de putin”.(marginea) Destăinuirile calofile devin hazlii prin absurdul lor savuros: „când merg la o femeie/ nu mă gândesc la femei/ ci la ce a scris nichita stănescu/ despre femei” (infirmitate)

Regăsim cinismul, în imaginea scheletelor pasagerilor unui avion prăbusit, care continuă să zboare atemporal, precum miticul Olandez zburător metamorfozat liric într-un vehicol aerian tulburător: „în el 135 de schelete/ cu degetele înclestate pe / cestile de cafea/ pilotii stau cu golurile/ orbitelor spre norii din depărtare/ surâd stewardesele/ numai cu dintii lor perfecti/ nu mai au buze”. (păianjenii din iunie)

Cinematografismul structurează poemele mai ample, cu desfăsurare epică semnificativă. În căderea din turn, retrăim nu numai vietile noastre ci si pe cele ale strămosilor si urmasilor nostri. Teoria relativitătii deturnează căderea în sens metafizic si nu mai distingem dacă noi cădem sau turnul se înaltă în cer, în timp ce sufletul desprins de trup e înăltat spre transcendent pe umerii unei păsări psihopompe.

Afirmatii hilar-paradoxale, maschează o concupiscentă cinică: „cele mai frumoase/ fraze despre femei/ le-au scris un impotent român/ si un homosexual american”. (infirmitate)

Fată de alte cărti ale autorului, în economia acestui volum citadinismul este mai putin reprezentat. Mentionarea orasului Praga, invocându-l pe Frantz Kafka, trimite la absurdul existentei, iar cimitirul de la marginea mării, adăpostind mormântul poetului, (primăvara în galileea) conduce la omologarea defunctului (sub latura sa creator-taumaturgică) cu Iisus Cristos mântuitorul. Descrierea celulei în care poetul apare în postura unui detinut ontologic (poemele din capitolul Amintiri din închisoare), fac apel la conditia noastră de fiinte muritoare.

În sfârsit, constructivismul tine de elaborarea arhitectonică a poemelor ample, alegorice, de care vom vorbi în continuare. Aceste poeme ies, într-o bună măsură, de sub incidenta postmodernismului, prin meditatia gravă provocată de efectele neantizante ale trecerii timpului.

 

În poemul care dă titlul cărtii, trecutul e o sărbătoare, ludicul, realismul magic si râsu-plânsu colaborează într-o constructie alegorică privind destinul nostru efemer.

Tâmplarul de cosciuge, groparul, popa si cârciumarul sunt priviti în două momente semnificative, primul ni-i descrie hiperbolizati în postura plenitudinii fortelor lor, exacerbate de tinerete; al doilea, în ramolismentul inerent senectutii, când eroii sunt cu un picor în groapă. Paradoxal si ironic, numai cârciumarul se sustrage trecerii timpului, zburând ca un liliac peste sat, într-o viziune chagaliană postmodernistă.

La fel, în poezia somatia, pata de sânge provocată de împuscătura paznicului „a luat forma/ unui fluture” si a zburat spre lumina divină (realism magic sud-american).

În altă alegorie semnifiativă, care dă titlul primului capitol, Cum se anuntă o victorie, din sapte mesageri plecati de pe câmpul de luptă să ducă vestea bună în cetate, sase se pierd pe drum iar al saptelea nu e crezul. Deznodământul este misterios si miraculos totodată. Mesagerul îl roagă pe Dumnezeu să-l transforme în stană de piatră, dacă minte. Ciudat, dorinta îi este îndeplinită. Paradoxal, împietrirea eternizează victoria necrezută de semeni.

În sfârsit, sala tronului, ne reaminteste că extinctia uniformizează/ neantizează destinele, atât ale eroilor cât si ale trădătorilor (fără să facă dreptate): „dar toate nu sunt/ decât o pădure sub brumă/ un sir de movile albe/ sub care poate zac/ eroii putreziti lângă/ marii lasi calcinati/ un sir de musuroie/ care ascund/ documentele lor amăgitoare”.

Caracterizarea finală a volumului o lăsăm pe seama criticului Nicolae Manolescu: „Horia Gârbea este ceea ce se cheamă un scriitor multilateral, la un bun nivel, în teatru, în proză, în eseu (si publicistică), în poezie. (...) Trecutul e o sărbătoare cuprinde cuprinde tot ce Horia Gârbea a scris mai bun în poezie. Poetul are un profil propriu. Poezia lui e liberă de constrângeri formale sau de continut, amestecând farmaceutic un spirit voit prozaic, neocolind narativul, si unul voit poetic, neocolind lirismul, realist în detalii si idealist în concepte, ancorat în cotidian si tintind spre transcendent, plin, în sfârsit, de umor, când pince sans rire, când pus pe sotii. Inteligentei, uneori sclipitoare, a eseurilor sau originalitătii teatrului, Trecutul e o sărbătoare le adaugă o poezie nu lipsită de o anumită profunzime si bine ascutită verbal.”

 

Horia Gârbea – TRECUTUL E O SĂRBĂTOARE (Ed. Tracus Arte, Bucuresti, 2012)

Daniel Corbu –POSTMODERNISMUL PE ÎNTELESUL TUTUROR (Princeps Edit, Iasi, 2004)