POEZIE SI TRANSPIRATIE

 

Lucian GRUIA

 

MUZELE, INSPIRATIA

 

În Megapenis plus , cele nouă Muze, fiicele lui Zeus ș i ale Mnemosynei , erau următoarele: Calliope – muza poeziei epice; Clio – muza istoriei; Erato – muza poeziei erotice, Euterpe – muza poeziei lirice, Melpomene – muza tragediei, Terpsichore – muza dansului, Thalia – muza comediei, Polyhymnia – muza retoricii, Urania – muza astronomiei.

Surorile s-au născut în Thracia (ceea ce justififă afirmatia că toti românii s-au născut poeti), în Pieria (de unde ș i denumirea pe care o purtau de Pierides), ș i sălă ș luiau în pădurile umbroase ale Heliconului ș i ale Parnasului .

Pentru că mama lor era zeita memoriei, Homer , Hesiod si Pindar afirmau că muzele erau atot ș tiutoare.

După părerea mea, muzele erau un fel de relee de emisie-receptie a cunostintelor înmagazinate în memoria mamei lor, Mnemosyna la artisti (mă voi referi în continuare numai la poeti). Nu întâmplător Platon afirma că prin gura poetilor se rosteste zeul fără să-l precizeze pe unul anume. Din această cauză, consider că precizarea nu are relevantă din moment ce toti zeii (inclusiv Mnemosyna) aveau acces la fondul comun al cunoasterii absolute, reprezentat de ideile pure, legile universului fizic si biologic, prototipurile realitătii. Cunostintele absolute reprezintă esentele la care omul obisnuit (creatie de rang secund) nu are acces decât prin inspiratia mijlocită de muze. Omul fizic are acces numai la aparente, dar în stare de suflet pur, după morate, se contopeste cu eesntele. La reîncarnare, fiind obligat să bea din apa uitării (râul Lethe care izvora tot din imperiul Mnemosynei), revine în regatul aparentelor. Orice cunoastere adevărata se datorează unei readuceri aminte, decuplare eronată, din remea când esentele îi erau accesibile.

Pe acest traseu, îmi închipui că muzele ar prelua ideile absolute din memoria Mnemosynei, le-ar modela după regulile artei pe care o patronează si le-ar transmite artistilor/ care le vor exprima în limbaj omenesc specific (nici un artist nu poate accepta ca să nu aibă un rol în acest fenomen). În concluzie, muzele simbolizează inspiratia.

Astăzi trebuie să reanalizîm fenomenul inspiratiei, din punc de vedere metafizic.

Pornim tot de la filosofii Greciei antice. Pentru Platon, în momentul inspiratiei poetul iese din sine si nu mai are discernământ.

Aristotel ne readuce cu picioarele pe pământ, considerând că două cauze au condus la nasterea poeziei: mimesis-ul si apetitul armoniei si al ritmului. Poetul nu mai este un exaltat ci un om normal care îsi exersează talentul metodic. Cu alte cuvinte nu există inspiratie decât transpiratie, mestesug, exercitiu.

Hegel leagă poezia de frumos si inspiratia de imaginatie. Heidegger leagă creatia de locuirea umană. Vorbind despre Hölderlin, filosoful afirmă că în mod poetic locuieste omul, dacă bunăvointa pură se adresează inimii si astfel se ajunge la o dreaptă măsură, la esenta fiintei.

Nicolai Hartmann consideră că artistul converteste materialul extraestetic/ continutul într-o formulă esentializată care înconjură ideea si apoi leagă creatia de libertate, înfăptuirile apartinând virtualului.

Acum putem corela fiinta heideggeriană cu arhetipul jungian. Iată ce afirmă psihanalistul: “În apa artei, în apa noastră, care mai e si haosul, se găsesc sclipirile sufletului lumii ca forme pure ale lucrurilor esentiale. Aceste forme corespund ideilor platonice, de unde rezultă si o coincidentă a sclipirilor cu arhetipurile, dacă admitem că imaginile externe ale lui Platon, păstrate în locuri supraceleste sunt o specificare filosofică a arhetipurilor psihologice.”

Arhetipurile, la Jung, sunt forme de universală răspândire în psihic (categorii ale imaginatiei, idei primordiale, reprezentări colective) care condensează specificul gândirii si conceptia de viată (în special, problemele majore ale existentei), organizate algoritmic, repetându-se ca manifestare, de la generatie la generatie. În conceptia lui Jung există un suflet (inconstient, subconstient si constient) individual si unul colectiv (supraconstient, al speciei), arhetipurile regăsindu-se la nivelul inconstientului colectiv (statornicit din generatie în generatie), inconstientul individual regăsindu-l în momentele importante ale existentei.

Mai trebuie să aducem în discutie si fiinta, care la Heidegger reprezintă esenta vietii subiectului care fiintează fie ca entitate individuală, fie ca entitate supraindividuală.

Fiintarea rezidă asadar, în starea sensibilă de existentă a subiectului si cunoaste numeroase gradatii: de la elementele anorganice lipsite de lume dar care pot fi atrase în sfera fiintei de către om, plantele, animalele si omul care poate atinge două stadii de existentă: inautentică, în care nu poate atinge decât stadiul de fiintă personală si autentică, situatie în care poate recepta fiinta suprapersonală.

Devine clar acum că putem stabili o similitudine între sufletul individual/ colectiv jungiene si fiinta personală/ suprapersonală-absolută heideggeriene.

Din acest punct începem descifrarea mecanismul inspiratiei/ activitătii muzelor.

Pentru Heidegger, fiinta supraindividuală stă în ascundere dar există momente în care se dezvăluie fiintei personale, dacă aceasta locuieste autentic, prin opera de artă. Momentul ivirii provoacă o nouă fiintare, a cărei trăire este însotită de frumusetea si adevărul relevării esentei existentei. Contopirea aceasa, pettrecută sub semnul unicitătii si originalitătii coferă specifiul propriu, prin contributia fiintei personale si profunzime prin contributia fiintei suprapersonale.

Iată ce spune Heidegger: “Instalarea adevărului în operă este producerea unei fiintări care până atunci n-a existat niciodată si care nici nu va mai apărea vreodată. Producerea situează această fiintare în asa fel în deschis, încât abia ceea ce urmează să fie produs luminează deschiderea deschisului, în acest fel el iese la iveală. Acolo unde producerea aduce în mod expres deschiderea fiintării, adică adevărul, ceea ce este produs este o operă. O asemenea producere este creatia.” Si mai departe Heidegger concluzionează că esenta artei înseamnă punerea-de-sine-în-operă a adevărului.

În această raportare dezvăluitoare se petrece o irumpere a fiintării omenesti în întregul fiintării si astfel fiintarea ajunge la sine însusi. Pe această treaptă ontologică se conturează constitutia de fiintă, caracterizată prin: faptul-de-a-fi-în-lume, faptul-de-a-fi-laolaltă-cu ceilalti, întelegerea, libertatea, transcendenta, proiectul, grija, faptul-de-a-fi-întru-moarte.

Pe plan psihologic, această revelatie se produce în clipa în care inconstientul individual intră în contact cu inconstientul colectiv si accesează arhetipurile.

Ca să se ajungă la momentul inspiratiei, trebuie ca artistul să mediteze îndelung asupra temei care îl obsedează la început difuz, aceasta să cadă în inconstientul personal, să se asocieze cu alte teme si imagini relevante, pentru ca apoi, pulsiunile sensibilitătii depăsind o tensiune limită, să irumpă în inconstientul colectiv întâlnind zestrea arhetipală a speciei. După această coborâre, ridicarea temei clarificate ajunge în constientul individual. Acum se naste opera originală de artă care înglobează într-un tot unitar atât contributia individuală cât si pe aceea a speciei. La nivel mai abstract, clipa sublimă a inspiratiei, identifică fiinta individuală cu fiinta supraindividuală/absolută.

Momentele creatoare ale fiintei, similare celor ale sufletului (pe care tocmai le-am expus), se regăsesc în momentele împlinirii proiectului de locuire autentică, ale cărui trepte sunt după Haidegger următoarele: nivelul de ctitorire (la nivelul libertătii totale), nivelul dobândirii de teren ferm (posibilitătile finite de realizare – mediul, materialele etc) si realizarea concretă (unică). Cu diferenta că în conceptia lui Heidegger iesirea din sine si contopirea cu fiinta suprapersonala se petrece pe verticală, iar în cazul lui Jung, contopirea inconstientului individual cu cel colectiv urmează o cale descendentă. Se ascunde aici, după părerea mea o întrebare tulburătoare. Nu cumva în conceptia psihanalitică, introspectia sufletească ascunde ideea unui Dumnezeu imaginat doar de constiinta noastră (conceptie devenită arhetip din timpurile aurorale ale omenirii), iar în ascendenta fiintei se regăseste un Dumnezeu exterior, cu adevărat demiurgic?

Revenind la problema inspiratiei, trebuie să remarcăm faptul că fenomenul este însotit de eliberare ontică, de trecerea existentei de pe o treaptă inferioară pe una superioară. Acest salt calitativ, reprezintă după mine, inspiratia. El se datorează muzelor, adică etapelor creatiei: ctitorirea, dobândirea terenului ferm si realizarea concretă (unică).