RECENZII

Lucian GRUIA

 

 

Mircea Florin Sandru – DRUMUL DAMASCULUI

 

Încă de la prima sa carte, Elegie pentru puterea orasului (Ed. Eminescu, Bucuresti, 1974), Mircea Florin Sandru a fost etichetat drept poet citadin, stampilă care îl însoteste, de atunci încolo în orice recenzie. Emblema, îndreptătită pînă la tipărirea volumului Ca silabele unui mare pian (Ed. Eminescu, Bucuresti, 2011), a fost nuantată de criticii literari importanti. Să trecem în revistă cele mai pertinente caracterizări. Nicolae Manolescu mentiona: „Mircea Florin Sandru (poet foarte talentat) este autorul unor admirabile poeme sentimentale închinate orasului modern: tandre si ironice, realiste si pline de imaginatie, dense de obiecte, concrete pînă la senzualitate si, totodată, fantastice, magice, vrăjite”.

Dorin Tudoran remarcă fascinatia paradoxală exercitată de oras asupra poetului: „Mircea Florin Sandru este fascinat pur si simplu de oras (...) Poetul simte acest amestec – format din frenezie si absentă, muzică si zgomot, culoare si orori cromatice, social si individual – drept un combustibil magic,....”

Mircea Iorgulescu confirmă atractia citadină singulară în lirica noastră: „Mircea Florin Sandru este unul dintre rarii poeti autohtoni pentru care mediul citadin devine element poetic nu doar în virtutea functiei traditionale de termen contrastant, de factor de opozitie.”

Poeta Doina Uricariu subliniază: „Mircea Florin Sandru a avut de la început prospetimea si credibilitate prin firescul cu care si-a asumat poezia urbanului...”

După părerea mea, volumul mentionat 1 reprezintă pentru Mircea Florin Sandru „Drumul Damascului”, constituind abandonarea, în mare măsură, a citadinismului mirific si reconversiunea, în urma asimilării doctrinelor orientale care promovează reintegrarea omului în cosmos, (mai degrabă cele practice, gen ikebana – poezia Bonsai este simptomatică în acest sens) spre rural, natura odihnitoare si însingurare reconfortantă. Abia acum, după resuscitarea vietii traditionale patriarhale autohtone, prin fitil nipon, putem detecta o viziune specifică asupra lumii, de rară sensibilitate si profunzime, rezumată în poemul care dă titlul volumului. Iată despărtirea de tarele/artificialitatea orasului: „Am trecut în grădina de dincolo/ Si orasul, ca un cîine gigantic,/ Cu ochii ca două farfurii, ca două telescoape spatiale,/ Urlă din laringele lui de plastic, din gura lui de piatră./ Nu mai sînt acolo, în ciberspatiul fosforescent,/ În lanturile de McDonald´s, lîngă sticlele de Coca Cola,/ În sordidele discoteci, unde urlă un DJ tîmp./ Nu mai sînt în statia de metrou, ca să te astept,/ Cînd smogul îti mîngîie pulpele./ Nu mai sînt la mitingurile de protest,/ Unde în portavoce urlă foamea./ Nu mai sînt în preajma gării, printre aurolaci/ Si femei betive, sau în fata guvernului./ Nu mai sînt pe strada mică de periferie,/ Cu case mici si verande./ A trecut în grădina luminată,/ Unde totul vine din adînc, unde linistea/ E nesfîrsită si tainică./ Vino si tu cît mai ai timp, vor trage podul/ Si vei rămîne acolo pentru totdeauna.” (Vor trage podul)

Natura sălbatică si ruralul îndepărtat de civilizatie, constituie balsamuri sufletesti: „În casa mea de la tară, pe colina împădurită,/ Unde n-au pătruns calea ferată, soseaua, iar oamenii sînt tăcuti,/ Unde radioul nu cîntă fiindcă sînt paraziti de la resoul electric,/ Unde televizorul are imaginea proastă si îl închid./ În casa mea de la tară, în afara oricărei ordini bine organizate,/ Înăuntrul ordinii cosmice, care trimite raza din cînd în cînd,/ În linistea magistrală care lasă să se vadă meningele lucrurilor,/ (...)/ Uitînd viclenia orasului, care întruna mă dădăceste,/ Rămîn aici, vă rog să nu mai întrebati niciodată de mine.” (Rămîn aici)

Poetul se simte un boem hoinar dezmărginit, care ia lumea în posesie cu toate simturile dilatate, dăruindu-se cu pieptul dezgolit, semenilor, dar, paradoxal, stînd la pîndă ca o fiară pentru a prinde prada plăcerilor lumii: „Cunoaste-mă!, spune lumea de forme a noptii./ Îmi deschid încet floarea craniului, îmi deschid/ Venele, îmi deschid întreaga poartă de sînge,/ Deschid auzul, ca o membrană imensă,/ Deschid nervii, ca o plasă de fire electrice,/ Pun sira spinării să stea la pîndă si ea ca hiena/ În pustiu, îsi scoate ghearele si asteaptă.”

Contactul ca elementele primordiale pămînt, apă, aer si foc produce reveriile materiei de care vorbea Gaston Bachelard în cîteva din cărtile sale referentiale. Între acestea, reveria dominantă, pentru Mircea Florin Sandru, este provocată de elementul aer, sesizat auditiv: „Veniti sunete, spun, veniti sunete; si ele vin,/ Ca silabele unui mare pian, ca o rostogolire de ape./ Dacă închid ochii le văd, ca niste forme aeriene,/ Plutind în dezordine peste străzi, purtate de curenti,/ De vîntul dulce al noptii.” (Ca silabele unui mare pian)

În aceeasi poezie, cu aceste sunete condensate, materializate, poetul construieste o lume superioară: „... As putea alcătui viata/ Numai din sunete, mi-as putea-o imagina,/ Numai din sunete, mi-as putea-o imagina,/ Totul ar putea fi construit numai din sunete:/ Oamenii, orasele, muntele, animalele, dragostea, somnul,/ Fosnetul coapselor tale, trupul tău pîlpîind sub cearceaf,/ Respiratia ta, ca un abur gri care îmi mîngîie fata.”

Viziunea poetului confirmă acum teoria platonică expusă în dialogul Fedon, în care filosoful atenian afirma existenta unei lumi superioare în care :”…ceea ce la noi sînt apa si marea, pentru folosinta noastră, acolo este aerul; ce-i aerul la noi este la ei eterul (…). Văzul, auzul, cugetarea si celelalte sînt, la ei, cu atît mai presus decît ale noastre, cu cît aerul întrece în limpezimea sa apa, cu cît eterul întrece în curătenie aerul”.

În această lume aeriană, ascensională, vag transcendentă, poetul ia în posesie femeia iubită ca un suav zburător. Nu cunosc în poezia românească de astăzi, un elogiu mai delicat adus femeii. Simtul tactil devine dominant, specificul poeziei erotice semnată de Mircea Florin Sandru constînd într-o hiperbolizare adolescentină a frumusetii iubitei, pe un fond de caldă si duioasă ironie: „Lasă-mă să te tin în brate, lasă-mă să simt/ Mirosul tău îmbătător, să te mîngîi pe crestet,/ lasă-mi simtul tactil să-ti descopere încet/ Pielea gîtului si a coapsei. O, tu esti/ Cea mai frumoasă de pe Pămînt,/ Tu luminezi cale de o mie de leghe,” (Învată-mă din nou jocurile dragostei)

Alteori, extazul provocat de trăirea iubirii împrumută onomatopei hispanice: „Ay, pielea ta, ca mătasea din cămasa unui bey/ ca retina cînd ochiul doarme întredeschis si pare de sticlă,/ Ay, picioarele tale lungi ca mestecenii într-o zi de stepă,” (Ay, pielea ta, ca mătasea din cămasa unui bey).

În capitolul Exercitii în stil clasic, atmosfera de basm, ritmul, rima pregătesc dansul în saloane princiare, dans care simbolizează trecerea timpului. Farmecul acestuia si al femei corup pînă si îngerul. „Cînd dintr-odată îngerul m-a privit,/ A întrerupt dansul si a venit aproape de mine,/ M-a mîngîiat pe fată si doar atît mi-a spus:/ Tine tu aripile si ai grijă de tine.” (Îngerul pe gheata subtire)

Poezia lui Mircea Florin Sandru se înscrie într-o viziune mioritică senină asupra destinului: „Azi voi fi blînd, te iert orasule, primăvara curge pe străzi,/ se subtiază încet pielea si sîngele, simt fiecare atingere/ ca o fiară.” (Strada Docentilor)

Pentru poetul esopic, plăcerile vietii constă în dragoste, recluziune în natură si calme momente domestice.

O altă fatetă a poeziei lui Mircea Florin Sandru o constituie deplîngerea conditiei umane de fiinte muritoare: „În inima care bate ca o moriscă de platină/ Aud venind iarna,/ Aud o fortă necunoscută cum face exercitii de tragere,/ Aud pe peretii interiori o subtire ploaie de gloante.” (Aud venind iarna)

Poetul, neoromantic pînă la un punct, suferă si de prăbusirea morală a oamenilor în conditiile sociale contemporane înstrăinante.

 

*

În poezia română contemporană, Mircea Florin Sandru constituie un caz aparte. Lirica sa caldă, umană, te învăluie reconfortant. Prima caracteristică stilistică o constituie originalitatea. Lumea este luată în poesie prin simturi. Reveriile dominante, produse în sufletul poetului, apartin registrului pur, idealizant, aerian.

Volumul Ca silabele unui mare pian reprezintă pentru Mircea Florin Sandru, despărtirea de oras: „Orasul – un desert de cenusă, o colină de sare./ (...) Nu există sperantă, nu există scăpare,/ Doar un spatiu îngust, cît să respir,/ Să-nteleg ce se-ntîmplă,/ Doar moartea-mi rămîne, linistitoare, rece, tăcută,/ ca un cutit care mi se lipeste de tîmplă.” (Doar moartea-mi rămîne)

Cu versurile din acest volum, Mircea Florin Sandru s-a schimbat la fată. Să vedem ce urmează...

 

1. Mircea Florin Sandru – Ca silabele unui mare pian (Ed. Eminescu, Bucuresti, 2011)