RECENZII
Lucian Gruia
Victoria Milescu – FLOAREA VIETII
Aparitia unei cărti traduse din limba română în limba georgiană, reprezintă o floare exotică. Iată că ea se produce cu volumul poetei Victoria Milescu, FLOAREA VIETII, selectia si traducerea poeziilor datorându-se doamnei Zairei Samaharadze, poetă si traducătoare: „Georgiancă fiind, la emotia de a citi în româneste versurile sale, mi-a fost dat să trăiesc si emotia la gâdul dacă voi fi în stare să aleg si apoi, trudă si mai grea, să redau în limba lui Sota Rustaveli, acele poezii care să stârnească vibratii, gânduri si sentimente în stare să-l facă pe cititorul georgian să trăiască cu aceeasi intensitate satisfactia celui din România la deschiderea unei cărti pe coperta căreia se află numele unei reale poete a timpurilor noastre, Victoria Milescu.”
Într-adevăr, Victoria Milescu este o poetă cu un loc bine stabilit în peisajul liric autohton. Versurile ei, alcătuite din cuvinte simple, a căror alăturare elevată produce sintagme aspre, masculine, sau conturează delicate trăiri feminine, camuflate în haloul amintirilor (în popezia de dragoste), consolidează un teritoriu imaginar stâncos, insolit. Lirica, nemetaforizată, sacrifică pitorescul în favoarea mesajului exprimat direct, lapidar, ca o lovitură de cutit. Este o poezie de idei, percutantă, în linia practicată de câteva poete importante din literatura noastră, cum sunt: Constanta Buzea, Ileana Mălăncioiu, Doina Uricariu, Smaranda Cosmin, Grette Tartler etc.
Poeziile antologate de Zaira Samaharadze, pentru volumul FLOAREA VIETII, conturează viziunea asupra vietii si arta poetică specifice autoarei. Prima temă dă titlul volumului, asa cum mentionează David Luca Kafiasvili în textul tipărit pe postcopertă: „Adeseori, într-o bibliotecă plină de cărti, nu găsim nici poezie bună, nici frumoasă. Însă poezie există, ca o floare delicată, sensibilă, cu o filosofie profundă, ca o floare a vietii. Si stiti unde? În România. Am întâlnit-o citind poezia unei doamne micute, cu ochii larg deschisi. Ea se numeste Victoria Milescu.”
Viata, pentru Victoriie Milescu este rezultatul înflorit al unei Conspiratii celeste în urma căreia suntem muritori. Tragic si sublim. Singurul lucru pe care putem să-l realizăm în viată este să eternizăm în versuri, efemerul. Destinul poetei mi se pare asemănător cu cel al unei flori de colt (floare nobilă si albă), ce creste pe stânca aridă, în apropierea transcendentului. Floarea de colt reprezintă atât Floarea Reginei cât si Floarea Dragostei (acum reprezentată de floarea de tei, consacrată de poetul nostru national): „Voiam să merg pe strada/ ce duce la iubitul meu/ voiam să merg descultă/ prin florile de tei/ nimic nu se clintea/ în steaua neagră/ rămasă pe cerul de ieri/ voiam să merg pe strada/ pe care odată/ a mers Dumnezeu... ‘‘ (Cerul de ieri).
Florile de colt, poemele poetei, situate la cote spirituale înalte, se cer întretinute tot mai greu într-o lume cu valorile bulversate, care a prăvălit idealurile umane în instinctul animalic primordial: „Urc din ce în ce mai greu/ fiecare treaptă/ scara înaltă scârtâie/ din încheieturi/ urc din ce în ce mai greu/ printre nouri si tunete/ tinând în mâna care tremură/ o cană cu apă/ să ud floarea vietii... (Floarea vietii)
Ajungem astfel la arta poetică a autoarei, ilustrată de mitul lui Pygmalion care s-a îndrăgostit de sculptura sa reprezentînd o adolescentă perfectă, căreia, la rugămintile artistului, zeita Venus i-a insuflat viată.
Să trezesti la viată o sculptură, o formă tridimensională e imaginabil. Dar să personifici poemele nu e atât de simplu. Victoria Milescu a făcut acest lucru si de atunci poemele sale nu-i mai dau pace nici ei, nici cititorilor. Pe scena creată de poetă, apar în spectacolul liric: Poemul de criză, Europoemul si Poemul cu P mare, fiecare cu specificul său. Jocul acesta demiurgic are umorul si gravitatea lui. Poemul trăieste: „Umblă prin casă/ trage draperia, se îngrozeste/ îi prind mâna rece/ care la atingere se lichefiază/ poemul meu plânge pe grilaj/ e felul său de a spune/ că da/ va rămâne cu mine un timp‘‘ (Duhul cărtii).
Sensul vietii Victoriei Milescu este dat de poezia căreia i se dăruieste cu trupul si sufletul curate: „Doamne, e prea real/ acest poem numit viată/ pe care-l expectorăm zilnic/ inconstienti de puterea-i.// poemul există/ fără a face caz de acesta/ ne iubeste fără să o stim/ poemul e pretutindeni/ concomitent/ ca aerul/ nu-l vedem/ dar, fără el, am muri...” (din poezia Suntem).
Asa sunt poetii adevărati. Ei nu pot trăi fără să scrie poezie, de unde si motto – ul cărtii FLOAREA VIETII: „Sunt o carte îmbrăcată/ în piele de om”.
În singurătate si reculegere, Victoria Milescu îsi cizelează versurile pentru rămânere: „lucrez la fiecare strop de sânge/ ce se prelinge peste fată/ până când infinitul scapă/ o silabă/ din carnea lui cea pretioasă” (din poezia Lucrarea iernii).
Si infinitul s-a conformat!
Victoria Milescu – FLOAREA VIETII (Ed. RAVEXCOMS, Bucuresti, 132 p., 2010)
