Ion HADÂRCĂ
Se dedică aniversării 860 din ziua nasterii  ilustrului poet si gânditor azerbaidjan din sec.XII NIZAMI GANJEVI

 

Există poeti egali cu propriul lor destin si există poeti egali cu epoci întregi, poeti inegalabili, ale căror destine se contopesc pe vecie cu însesi destinele popoarelor din limba cărora si-au sorbit poezia. Ferice de popoarele care-au mosit asemenea destine si ferice de poetii dăinuind la sânul viu al unor astfel de popoare…

* * *

Clasicul literaturii azerbaidjene, poetul, în egală măsură savantul si filozoful Nizami Ganjevi (17.08.1141-1208 sau 1202, după alte surse) face parte din ilustra pleiadă a creatorilor de geniu, a marilor personalităti ce au sporit si sporesc prin inestimabila lor contributie patrimoniul spiritual al întregii umanităti: Homer, Ovidiu, Avicena, Dante, Firdowsi, Rummy, al-Gazali, Rustaveli, Cervantes, Bashö, Shakespeare, Goethe, Eminescu, Puskin, Mickewicz, Tagore – sunt doar câteva nume astrale din (ne)cuprinsul înaltei pleiade, alături de care lumina stelei lui Nizami nicidecum nu păleste, ci, dimpotrivă, numai sporeste strălucirea Pleiadei. Fiind una dintre stelele cele mai vii si mai luminoase, aprinse pe bolta Orientului, steaua lui Nizami este la fel de puternic văzută si admirată peste tot.
Pe un manuscris ornamentat din sec.XVI, una din pretioasele copii ale fundamentalei opere create de Nizami Hamse (Pentalogul sau Cele cinci cărti) care este una din capodoperele poeziei azere, persane si, în acelasi timp, universale, cineva, fascinat de măiestria celor mai alesi pictori ai scolii medievale din Tebriz, a scris următoarele cuvinte: „Ochiul timpului nicicând nu a văzut ceva asemănător!” Minunea aceasta miniaturală, păstrată în prezent în Britich museum din Londra, mai continuă să fascineze ochiul omului modern, vorbind totodată de polifonia impactului operei lui Nizami asupra artelor frumoase care s-au inspirat si continuă să se inspire din nesecatele-i resurse poetice. Dar, în egală măsură, putem spune că ochiul magic al Timpului continuă să-i citească si să-i admire însusi cuvântul poetic, muzicalitatea, originalitatea, întelepciunea si valentele poetice ale poeziei lui Nizami, care bucură ochiul si sufletul cu noi si noi frumuseti.
Povestile de dragoste ale lui Hosrow si Sirin sau Leyli si Medjnun, care anticipează cu câteva secole istoria tristă a shakespearienilor Romeo si Julieta sau epopeea lui Ischender-name – care nu e alta decât istoria mitologizată a lui Alexandru Macedon, gazelurile sau casîdele, rubayatele si chiar molecularele dar nicidecum monocordele beyturi – toată această bogătie de genuri, subiecte, teme, idei si volute ametitoare de arabescuri, bineînteles că numai în original pot fi savurate în toată splendoarea lor si numai un bun cunoscător al poeziei orientale si-ar asuma riscul unor lecturi, comentarii si interpretări adecvate.
Indiferent, însă, de gradul initierii, am impresia că o viată de om n-ar ajunge pentru a discerne, metodic si monografic, tot ceea ce a creat într-o viată de om geniul lui Nizami. Nici nu ne asumăm asemenea sarcină, chit că limbajul, structurile semiotice, psihologice si sentimentale ale cititorului modern sunt de natură să esueze adesea, suprapunând alte sensuri, sesizând inadecvat sau trecând pe lângă întelesuri si frumuseti, care fără efort provocau extazul compatriotilor lui Nizami. Cu toate acestea, ne asumăm riscul unor note eseistice de ansamblu, adunate în procesul studierii si traducerii acestei opere de pionierat pentru literatura română cum sunt Aforismele (Hykmăt vă năsihăjlăp, în azer.)luiNizami Ganjevi.
Asadar, hermeneutica locului, numelui si operei lui Nizami Ganjevi indică un nucleu exomorf de mare fortă creatoare, în stare să miste straturi si roci întregi de istorii, civilizatii si mituri culturale, dar si să consolideze în juru-le noi entităti structurale în stare să predetermine, as îndrăzni să afirm, însăsi efigia identitară a unei întregi natiuni.
În această ordine de idei, toponomasticul Ganjevi indică univoc acel locus vivendi matricial, „câmp roditor binecuvântat de unicul stăpân al cerurilor”, precum afirmă însusi poetul în Tezaurul tainelor, primul poem din ciclul Hamse. Precizând într-un alt distih/beyt că orasul său natal – Ganja – a rămas pentru el „colivia neschimbată” pe alte orase si, desi în repetate rânduri i s-a oferit sansa alegerii altor centre mai mari, poetul, totusi, îsi proslăveste ca nimeni altul patria ca pe un adevărat axix mundi, pentru el unic „centru al lumii” predestinat, precum a fost Königsbergul pentru marele Kant!
La fel, Nizami înseamnă „ordonatorul cuvintelor”, literalmente, „cel ce însiră în salbă cuvintele”, dar si „scoală” fiind un pseudonim ca atare, asumat de tânărul poet Ilias ibn (fiul lui) Iusuf ibn Zaki ad-Din Muaiad, aidoma marilor înaintasi, pe care îi studia în prestigioasa pe atunci scoală/universitate din Ganja – nizamiyya – unde, laolaltă cu araba, limba religiei/stiintei, si farsi, limba poeziei, se mai studiau matematicile (aritmetica, algebra, astronomia/astrologia, geografia, istoria si alte discipline. Poetii pre si post islamici Abu Nuwas, al-Isfahani, Hagani, Sirvani, Tabrizi si altii erau cunoscuti pe dinafară, cărtile de căpătâi ale tânărului studios îndrăgostit de poezie fiind cele ale lui Rudaki, Firdowsi, Ommar Khayyam si, bineînteles, ale contemporanului si compatriotului său Hagani. Se cere a fi precizat aici că în acele vremuri exista o regulă nescrisă, conform căreia, înainte de a-si scrie propriile versuri, tinerii poeti trebuiau să învete pe de rost 20000 de versuri din clasici si 10000 de versuri ale poetilor contemporani! În paranteze fie spus, m-am convins personal (cu uimire si tristete pentru universitătile poetilor nostri!) de existenta acestei reguli chiar în timpurile moderne în spatiul limbii farsi, la Dusanbe, în 1977, unde poetii tadjici subliniau, pentru oaspeti, că este în traditia literaturii lor ca poetii să stie pe din afară minimum 20000 de versuri ale clasicilor, altfel nu au nicio sansă de a fi recunoscuti ca atare!
Revenind la subiect, sper că am schitat, în linii mari, cadrul cultural general si semnificatiile hermeneutice ale numelui celui ales de astri să-si consteleze ontologic destinul, devenind una cu fiinta natională, pe care atât de bine a exprimat-o si a proiectat-o în eternitate.
Asa cum a ajuns până în zilele noastre, creatia poetică a lui Nizami prezintă unul din cele mai impresionante monumente ale poeziei universale. Dar această operă, afirmă specialistii, a fost cu mult mai vastă, ea incluzând si un mare Divan de circa 20000 de distihuri care nu a ajuns până în vremurile de azi, sau poate încă nu a fost descoperit (vom preciza, în contextul realitătilor abordate, că notiunea Diwan, pe lângă sensul de cancelarie, comporta sensul de culegere sau antologie de texte organizată cronologic sau tematic, aidoma Diwanului Sasadi si ale altor poeti orientali care tindeau, conform traditiei, să-si adune opera întreagă, sistematizând-o pentru urmasi).  Din păcate, din mostenirea poetică a lui Nizami, afară de cele cinci poeme adunate în Hamse , s-au păstrat numai sase casâde (qaside), 116 gazeluri si 30 de rubayate (catrene).
Între toate aceste genuri poetice, cultivate cu egală măiestrie artistică, nu există în creatia lui Nizami o lucrare specială care ar fi purtat titlul de Aforisme, dar opera poetului a fost atât de populară de-a lungul secolului, încât multe dintre versurile lui au devenit fraze înaripate autonome, exercitând o influentă aparte asupra mentalitătilor, reintrând adeseori în psihologia, pedagogia si poezia populară ca un bun intrinsec al poporului.
Selectia pe care o propunem noi cititorului de limbă română este în multe privinte aleatorie, tinzând, totusi, către câteva nuclee tematice dominante. Bijuteriile sale aforistice pot fi lesne culese din întreaga creatie nizamiană, selectia noastră inspirându-se, mai ales, din primul său poem Tezaurul (Comoara) tainelor, o operă cu caracter didactic în mare măsură în care s-au manifestat capacitătile autorului de a formula, conform principiului multum in parvo, idei întelepte si sugestii multiple în cuvinte putine.
Printr-un magistral efort de asimilare si înnoire a artei poetice Nizami a slefuit până la perfectiune tehnica elaborării beytului, în special, a acestui construct de bază al tuturor genurilor de poezie persană. Astfel, în economia de ansamblu a oricărei poezii/poem închegat, beytul (din arabă – bayt sau abayt, vers) tinde către un statut individualizat, creând la rându-i în microuniversul său celular, siraguri de frumuseti, eufonii, arabescuri subtile, greu de transmis în orice traducere. Beytul se prezintă în poezia lui Nizami ca un inel aurifer, giuvaier de legătură în desfăsurare si liant nucleic cu ornamente stilistice extrem de complexe, adevărate broderii ce-si ascund cu tandrete surpriza în desfăsuratele pânze orientale, ca niste ochi profunzi de gazelă. În general, armonizarea organică a subtilitătii estetice cu profunzimea gnomică, sapientială, în poezia clasică orientală, este un atu exclusiv si aproape intraductibil în alte limbi, aceste limbi – araba, farsi (prin înrudire si turca, azera) – considerându-se ale poeziei prin excelentă, asa cum afirmă poetul si orientalistul iesean Marius Chelaru, „cu monorimă monotonă ca firele de suflet de nisip ale desertului, în care dunele, ergurile sunt pete pe obrazul cerului de nisip, ritmul specific datorat întrepătrunderii silabelor lungi, scurte, accentuate sau nu, cu metri calculati, se spune, după mersul cămilelor si stelelor pe cer. Poet/si’ir avea la începuturi întelesul cel care stie, poezia (si’ir) definea cunoasterea” (Poezia Orientului de la Khayyam la Tagore, Editura Fundatiei Culturale Poezia, Iasi, 2005, pag.11).
                Este tocmai spectrul cunoasterii initiatice, manifestate în poezia lui Nizami sub forma de sentinte poetice, aforistice. Aceste nuclee edificatoare gravitează ciclic în jurul acelorasi probleme/teme eterne, cum ar fi: puterea, întelepciunea, munca, iubirea, familia, prietenia, credinta, gloria, patria, limba-cuvântul, dreptatea, bunătatea, destinul, betia, cumpătarea, libertatea, universul – constituind, în fond, un traseu initiatic omnivalabil pentru toate timpurile,. Un traseu care poate fi străbătut prin proba propriilor experiente mai mult sau mai putin fericite ori prin intermediul Cărtii (în cazul dat, al Aforismelor lui Nizami) . Rezultatul, punctul final al acestui traseu initiatic este că, invariabil, se ajunge la aceleasi adevăruri atât de plastic formulate încă de înteleptul Nizami. Asadar, o primă concluzie ar fi că tot mai bine-i să le cunosti mai devreme si cu mai putine pierderi, din aceleasi surse edificatoare.
Voi aduce câteva exemple, demne de retinut în acest sens, specificând totodată, că în efortul meu de traducător (intermediat de surse rusesti si dictionare azerbaidjeano-român, azerbaidjeano-rus, precum si de lucrări de referintă ale cercetătorilor azerbaidjeni), am prevăzut, evident, posibilitatea pierderii inerente a arabescurilor originale, încercând să compensez printr-o cât mai firească expresie aforistică în limba română, adeseori fiind, pur si simplu, impus, păstrând proportiile, să reinventez parabola, proverbul în tesutul organic al limbii-primitoare de noile/vechi întelesuri. (Pentru orientare sistematică, am numerotat, conventional, ordinea aforismelor). Analogiile si libertătile de interpretare rămân la discretia cititorului:

(1) Un tiran e-un blestem pentru-o tară orfană.
Numai regelui drept tara-i este coroană.

                Între altele fie spus, uimeste în aceste aforisme nu doar actualitatea ideilor, adevărurilor spuse, ci si curajul exceptional pe care l-a demonstrat incoruptibilul Nizami în vremuri obscure când capetele zburau ca niste păpădii!

(3) Sărăcindu-ti rău supusii tara nu-ti va fi supusă
Stăpâni-vei tara numai cu justitia sus pusă!

                Cultivând un optimism tonifiant, idealist-extatic, de esentă sofistă, si care anticipează într-un fel, doctrinele sociale utopice ale gânditorilor europeni, Nizami Ganjevi împărtăseste un umanism existential robust si curat, parabolele sale antologice constituindu-se într-un adevărat ghid al întelepciunii fiintiale:

(13) Cu bici de spini tu să te mâni pe inimă, pe mâini.
Nu lenevi. Nu-i viata ta menită s-o amâni.

                Sau:
(14) Decât cu mâna-ntinsă, tu, de toti să fii deplâns,
Fii om cinstit, cu ban mărunt, dar prin sudoare strâns.

                Într-o altă ordine de idei, Nizami pledează pentru gestionarea grijulie si cultivarea asiduă a talentului dat de dumnezeu, indicând si cauzele, si consecintele ratării existentiale:

(16) O, ce multi atinsi de har si-au ars zilele-nzădar.
Coana Lene i-a redus azi la roata de olar.

                Necesitatea prieteniei este un dat al conditiei umane:

(26) Un prieten de nădejde vei afla oricum.
Nu rezistă-n viată omul fără-un sprijin bun.

                … însă nu orice prietenie, atentionează Nizami, poate fi de folos:

(40) Un dusman destept este mai de folos
Decât un prieten nevrednic si prost.
               
Numai printr-o permanentă disciplină, autocultivare si înfrânare a patimilor trupesti omul se poate desăvârsi pe sine:

(55) Poti să sfarmi lantul de slugă al păcatelor lumesti
Doar prin cazna renuntării la plăcerile trupesti.
În acest spectru initiatic, rolul Cărtii si al Inteligentei umane este covârsitor, mai presus de orice tiranii si capricii ale puterii, Nizami Ganjevi aducând astfel unul dintre cele mai frumoase elogii Măriei Sale Cartea:

(32) Mintea este dată lumii să înalte omul.
Mai puternică-i minunea Cărtii – decât Tronul!

                În structura poetică extrem de alambicată, alegorică si cu multe sugestii de nuante, după cum am mai spus, adeseori se pot trece cu vederea, în viziunea cititorului modern, notiuni încifrate, de simboluri multifunctionale, care în textul original au functii si tinte prestabilite. Este prezentă „o poetică a codificării”, precum bine o defineste prefatatoarea Antologiei de poezie arabă (Buc., Minerva, 1982), poeta si traducătoarea Grete Tartler. Astfel, plânsul, lacrima, vita-de-vie, strugurii, pe lângă sensurile lor de bază, pot sugera si dragostea, si perindarea vârstelor, si chiar o polemică sau un mesaj ascuns, ce urmează a fi decojit numai de către cel initiat. Oricum, aducem drept exemplu de rară virtuozitate, acest beyt-cheie pentru întreaga poezie si filozofie orientală:

(75) De nu plânge-n primăvară vita pe butuci,
Nu rodesc în toamna rară strugurii cei dulci!

                Bineînteles, laitmotivul iubirii ideale va însoti întreaga creatie a lui Nizami, manifestându-se dramatic într-un amplu poem, precum este Leyli si Medjnun , sau concentrată expres într-un mărgaritar aforistic:

(19) Îndrăgostit e numai cel ce-ntregul câmp ceresc
Îl vede doar prin ochii ei – prin chipu-i îngeresc.

                În fine, elogiul libertătii înnobilează si încununează providential eforturile, liber manifestate în toate ipostazele creatoare, ale acestui poet de geniu:

(98) S-a văzut stăpânul lumii leul îndrăznet
Doar când zgarda si lantugul le-a făcut bucăti. (!)

… Cititorul va descoperi multe sensuri si frumuseti nebănuite în această suită de aforisme nizamiene, asa cum au fost ele transmise din generatie în generatie, continuându-si zborul neîntrerupt peste meridianele lumii. Este zborul înalt al păsării Nizami, acest spirit ales, creator al unei opere vaste, profunde si încă surprinzător de contemporane. Îmbinând măiestrit starea pură a lirismului cu întelepciunea adâncă, aducând elogiu dragostei, frumusetii si armoniei naturii umane, aflate permanent în căutarea echilibrului necesar cu sine si cu lumea înconjurătoare, cu natura si cu întregul univers, geniul lui Nizami Ganjevi transcende spatii si veacuri, adresându-se în egală măsură Orientului si Occidentului, viitorului si trecutului, poeziei si artelor, iubirii si libertătii, toate împreună menite să înalte un  imn infinit fiintei creatoare a Omului!

09.XI.2008