Stefania HĂNESCU
Femeia aceasta
Femeia aceasta
care se plimbă
dintr-un cer în altul
răsuceste cuvîntul
ca pe-un jungher
Femeia aceasta
cu zîmbetul
ca floarea de colt
si umbra de sare
biciuind
spiralele noptii
Femeia aceasta
pe urmele căreia
rotundul timpului
se zvîrcoleste
ca un lasou
- o, cît de simplu
pentru o lume în care au murit
toate focurile de tabără! –
Femeia aceasta
nu trebuia
să fiu eu
toboganul minciunii
am înghesuit în singurătate
ca într-o tolbă
ariditatea regală a slovei
neprietenii
pactul cu îngerii
toboganul minciunii
am înghesuit în singurătate atîtea,
încît
a început să semene tot mai mult
cu altele,
iar eu am ajuns s-o port
ca pe-o haină de împrumut
Geamătul ultimei silabe
lui Cezar Ivănescu
mă strecor prin noaptea asta ca un suierat de tren
în loc de glezne port păsări rosii
îmi răsucesc în loc de aripi în varul umerilor
cuvinte îngrosate de tăceri
Moartea o părăsesc în miezul gîndului
ascutit
în pata de pămînt
de unde răzbate geamătul ultimei silabe
Poetul
El are privire de sarpe,
ca salcia de mlădioasă
recunoaste logodna petuniilor
cu un sîmbure de piatră
ca soimul se avîntă spre miez
niciodată zadarnic
cunoaste cîte un descîntec pentru fiece stea
poate fi demon, si inorog, si cîine-al zăpezii
poate fi o biserică de lemn sau
ochiul de înger al lui Iuda
trădatul
El poate fi însăsi
Lumina
ce-i străluceste în tîmplă
ca teava unei arme de foc
Plecarea Trenului Regal
în seara aceea peronul devenise un trup imens
si noi – sângele care săruta bătaia pietrelor-inimi
ce răzbătea hăt departe
în goana taxiurilor de ceară
am înghesuit toate zîmbetele, toate silabele
în buzunarele nu prea încăpătoare ale hanoracului kaki
si-am asteptat.
doar vuietul înfundat al motorului
si glasul ca o rană al taximetristului
numind solemn fiecare stradă.
jocul silabelor, fierbinte
îmi adulmeca linia coapsei
un singur zîmbet, gol, tîsnit
din închisoarea îngustă, kaki
răscolea varul claviculei
ca un vasilisc suiera
plecarea Trenului Regal
