Dan Bogdan HANU



 
 
 
 
 
 
 


SECTIUNE PRINTR-UN VIRTEJ
 

concentricele urme
lãsate de cafea
pe calendarul interior
ca din întîmplare
asemãnãtor cestii din care beau
par inelele arborilor
numãrate invers
se dau sentinte pe culoarele
altor vîrste
prima este cea mai largã
circumferinta ei nu strînge
o simti doar
ca pe un puls strãin
celelalte se retrag usor
spre fundul cestii
te atrage
o altã lege a gravitatiei
îti selecteazã frica
fãrã sã stii
sceptic începi
continui concursul
cinic îti asezi coroana pe crestet
si astepti o portie de “va urma”
care întîrzie
asa cum femeia scanatã în gînd
lesinã înainte de a se dãrui unei greseli
de proportii
 

CA DE AZI P(IN)A MIINE (UN JOC MECANIC)

la sfîrsitul anului
cînd fac stînga-mprejur
mã regãsesc pe muchia aceluiasi mal
abrupt
trag de nãvodul rupt
si-n ochiurile goale
apa mai întîrzie putin
înainte sã se desprindã
precum carnea de pe scheletul unui animal
pentru o clipã întrezãrit
în tesãtura privirii
din nou stînga-mprejur
si mã trezesc aceleasi obiceiuri
guri care asteaptã sã fie hrãnite
o casã plinã
scufundatã într-un viitor numai bun
de platã
 

ARTA CLIVAJULUI

de la un capãt al inimii la celãlalt
ca printr-un scuar pãrãsit
se poate traversa la orice orã
fãrã sã se întîmple nimic
totul se aflã repede
prin pustiu stirile circulã usor

îngropat tot mai adînc în corp
nu te stie nimeni
ochiul nu se deschide niciodatã
spre insula inimii
în jurul ei corpul pare un ocean
pe zi ce trece mai înghetat

din cînd în cînd
inima tresare violent
ca în vis o femeie înlãntuitã
de pãcate
dar bãtãile ei se pierd
sub stiva în crestere
a aducerilor aminte

amortitã printre fragmente de poeme
în stare avansatã de iluminare a împrejurimilor
aflate la discretia împrejurãrilor
inima
o curte interioarã
înconjuratã de cuvinte
o umbrelã convenabilã încã pentru o vreme

cuvintele sar ca aschiile
inima rãmîne neatinsã
triunghi al Bermudelor
tintã agãtatã la întîmplare
se balanseazã continuu deasupra cuvintelor
ambalaje pentru exponate nerestaurate
ruguri pentru dimineti inutile

dimineti cu gloria mereu intactã
tinte încã neatinse
atîrnate la întîmplare
bãrci în care dacã pãsesti
se umplu de apã
mecanisme cu intrãri comune
si iesiri necontrolate
în mîinile tale ridicate acum
de pe visul meu
precum ceata
lãsînd la vedere o catedralã în ruinã

dimineti si inimi
maluri abrupte de neocolit
doar privindu-le te învãluie oboseala
simti cum vîrsta ti-e hainã prea largã
si fluturã ca pînza steagului
nici unei puteri
ai vrea sã fii un semn de carte
nu de carne
cînd vezi adevãrul într-un colt
asteptîndu-te cu picioarele desfãcute
si susurînd
“intrã, vino sã te încãlzesc!”

în vis se rãstoarnã balastul cuvintelor
folosite peste zi
ia înfãtisarea arcadelor
sectionate de febra luminii
semnele unei boli tot mai lungi
încep sã se arate
pînã în ziua urmãtoare
cînd viata se rãstoarnã pe aleile
încrucisate ca bratele unei femei
si dimineata este o draperie de plumb
te fereste de radiatia locurilor dispãrute
peste noapte

ca sã reusesti sã înaintezi
ar trebui sã disparã
o bunã parte a orasului
abia atunci ai putea învinge frica
ochiul deschis pe neasteptate
cum un orologiu într-un scuar fãrã iesiri

paginile albe sînt pasi în gol
umbra creste în fatã
direct peste cer
o invazie verticalã
ascultã-mã viitorul îti vinde
dorinte fãrã aripi
îti lasã mostenire desanturi de mãsti
în pîntecul noptilor fãrã stele

încolãcitã în alveole strãine
tineretea
animalul ciudat din care te tragi
respirã greu
ca prin ceatã
cel ce voi fi îmi face semne
cel din oglindã îmi face semne
fãrã sã simtã pericolul

marile sentimente fîlfîie
ca albiturile întinse la uscat
doar cã sînt mai putin curate
si asteaptã mãcar o umbrã
sau gestul celui ce rãsturnat
cu fata la cer
loveste cu privirea
peretii unui urias clopot
ne trezim si plãtim
pentru a fi lãsati liberi
sã imitãm mai departe

o datã o singurã datã
mã voi trezi la o margine de zi
cînd soarele umbra-mi
aproape cã o va topi
si frica va fi instrumentul
al cãrui sunet îl recunoaste oricine
iar viata culoarul unui muzeu
cu pereti pe care vor atîrna
povesti neîncepute încã
pereti – coperti
între care sufletul se aude
rîcîind ca o ghearã

noilor vizitatori li se va arãta grupul
ce tocmai a vizitat muzeul
li se va sugera sã priveascã
extazul natural
conservat în cele mai bune conditii

întîmplãrile vor cãpãta culoarea rigorii
nu se vor deosebi prin nimic
dar dupã cortina rigorii
amintirea va arãta ca o femeie cu zîmbet distrat
îi vei privi distant portretul
ceva între Miss Ogyny si Miss Anthropy
maestru necunoscut

om cumsecade de altfel
stii cã la traversarea inimii
trebuie mai întîi sã te asiguri bine
cãci poti aluneca usor
asa cã nu-ti aminti
mai mult decît ai vãzut
aici unde poti sã dispari
deschizînd oricare din cele 24 de usi
ale zilei
fãrã ca nimeni
sã se întrebe cît este ora
sau de ce s-a fãcut atît de frig


Home