Dan Bogdan HANU
lui Iustin Panta
asa s-ar pãrea cã visele au într-adevãr nenumãrate
capete si nici unul
nu poate fi ajuns printr-un gest al cuvintelor spre o fatã încã
nepovestitã a vietii
si nici unul nu duce aici unde ca un ochi nãpãdit de albeatã
se întinde balta asta
plinã de smîrcuri i-am putea spune viatã dar ar trebui
sã întoarcem capul
sã privim în altã parte de unde ar urma sã vinã
o luminã puternicã si s-ar freca de noi
ar trece mai departe s-ar aseza pe malurile care acum nu mai amintesc
de nimic si le-ar face pentru o clipã sã strãluceascã
(inel în jurul unui deget tãiat)
caverne scobite de ploaie într-o caroserie ruginitã sînt
visele ca si poemele
copii dupã marile ornamente interioare invizibile altfel cum te-ai
lãsa tesut
de amintirea acelui vis care poate începe oricînd în felul
unei lumi strãine de dorinta
si de putinta de a fi altceva decît o asteptare la liziera parcului
cînd primele ore ale diminetii îsi strecoarã siluetele
famelice printre labele
încã adormitului oras privirea încordatã încearcã
sã sustinã sirul de
fatade vechi ale strãzii pietonale iar prin inimã se preling
multimi de umbre
trecãtori loviti de o boalã ce a început sã facã
ravagii si mai departe în
spatele acestor fatade marea un final cît se poate
de real
un ochi deschis larg cît o casã atît de goalã încît
ti-e aproape jenã
sã-i treci pragul si ti se aratã dintr-o datã chipul
adevãrat al strãzii o cutã
adîncã a cearcãnului care creste cu fiecare dimineatã
acolo sub ochiul acela
cu fiecare dimineatã în care continui sã vezi cum pelicula
de umezealã
acoperind asfaltul va reflecta chipul poetului miscîndu-se ca un corp
strãin
la baza marelui ochi si cum va încerca sã traverseze dincolo
spre fatadele
însirate precum cersetorii tãcuti cu capetele plecate si reusind
sã ajungã
în spatele povestilor întrerupte si cum la simpla rãsucire
a cheii într-o usã
oarecare – iar atunci visul va prinde sã se rãsuceascã
într-o ranã veche -
totul va sãri în aer împrãstiindu-i poetului oboseala
pe fatã dupã ce usa
se va fi închis fãrã zgomot în urmã – cãci
visul ajutã realitatea
sã iasã la luminã si apoi o roade pe dinãuntru
– ca o umbrã peste fata prinsã în
prezentul fãrã replicã al oglinzii si cum poetului îi
ies deodatã toate
anotimpurile în cale îi ling domestic picioarele timp în
care înainteazã
fãrã sã fie vãzut cu amintirile împingîndu-l
discret dar fãrã gres din spate
somîndu-l sã se închidã într-un numãr
de zile ce se rotesc de un numãr de
ani în jurul lui sã nu mai iasã de acolo cel putin pînã
cînd va fi uitat
si ceilalti vor luneca pe rînd în poemele sale din care se mai
vede acum
doar titlul :”Despre cei care vor cãuta întunericul atît
timp cît lumina îi
va costa viata” si foile din ale cãror cuvinte picãturile ploii
vor fi fãcut
nenumãrate si serpuitoare nervuri vor mai acoperi pentru o vreme
strada indescifrabilã
9.05.2001
