Harald HARTUNG
S-a născut în 1932 în Herne/ Westfalia, este poet, critic si eseist.
Pînă în 1998 a fost profesor de literatură la Universitatea tehnică din Berlin.
Trăieste azi în Berlin.
A primit o serie de premii literare, printre care Droste, Antico Fattore si premiul Wurth pentru literatură europeană.

Scara la cer a lui Sorescu
Pe Hegel îl compară
cu un vierme de mătase
care roade frunzele de dud
În ultima sa poezie
atîrnă totul de un fir
peste patul de bolnav
care duce la velnita din nori.

Zi la sfîrsit de februarie
Oamenii care îmi vin în întîmpinare
au paltoanele desfăcute, ce cald
îmi este dintr-odată.

Hîrtie pe care ninge
As putea ore întregi să privesc
cum ninge
silabele ninsorii
care plăsmuiesc cuvinte si propozitii
si încep să împovăreze copacii
pînă cînd toate rîndurile sînt umplute
si hîrtia din nou albă.
IERI AM VĂZUT
cum se sărutară doi
ca si cum ar fi probat
pentru prima oară
o inventie
a cărei valoare nu poate fi apreciată

Putin mai tîrziu
bărbatul sub capota motorului
cu privirea ridicată
în întuneric ca
într-o prăpastie
ca si cum si-ar căuta viata fericirea

Sfîrsit de partidă
Punem durerile jos (durerea)
amărăciunile (amărăciunea)
visele (visul)
si cuvintele (cuvîntul)
acea carte care în sfîrsit
cu încetinitorul face ca toată
grămada să se rostogolească.

LALELE ochi holbati
sau o metaforă
care ne arată mortii în drum
ceva în modul acesta
te priveste din monitor
Renuntă sterge!

Ploaie fină
După-masa în muzeu
încă zece ani sau unsprezece
Unsprezece este o cifră rece
Unsprezece rînduri si poezia ta e gata.

Altă vară
1
O vară a melcilor
(aproape promisiune)

Privesc tintă
urmele lor argintii

Mi se recomandă bere
privirea mea nu a fost
înteleasă

2
Un singur porumbel mai uguieste deplorabil
Margarete vestejite iarbă tesită
Seara vine din furtunul înfăsurat încă
o bună bucată de timp apă fierbinte.

Grădina tunurilor
Grădina tunurilor se numea o grădină de vară din copilăria mea
Nu erau tunuri însă un carusel rosu
cu copii încărcat care se învîrtea
repede si mai repede atunci îi dau drumul

Cîteodată cînd intru în cameră
sade mama în fotoliu
adulmecă cîinele la piciorul ei
care nu a mai trebuit să fie amputat.

Mama
Ultima ta dorintă un ceas nou
un desteptător (pentru timpul de după)

îti cade la pămînt merge
mai departe
asa timpul fără tine.

Pe secetă
Nu sînt un maestru artificier
ud grădina
nu fac în rest
nici un act de violentă

Nu stiu dacă iarba
tesită mai înverzeste o dată
înainte de venirea iernii, nu trebuie

să încurajez pe nimeni, cel
mai putin iarba

Merg sus în camera mea
la deznădejdile
care îmi apartin.

«Întunericul unei locuinte berlineze»
Casa este renovată
(un verde căcăcios)
Trecem pe lîngă:
Aici am locuit.

În camera mea mai arde lumina, totusi
nimeni nu stă acolo la birou
nimeni nu vede oamenii în autobuze făcînd cu mîna
nimeni nu face cu mîna

Nu trebuie să faci cu mîna
Zece ani mai tîrziu
se ridică cineva de la birou
si merge afară.

MERGI ÎNAPOI la masă
foaia este încă acolo
albă ca înainte
Dacă ai fi scris cu lapte
ai putea citi.

Ce spun eu
Aici printre mestecenii goi
spun eu
Păsările flecăresc

(doar fiindcă lumina este asa de subtire: ce
greu este
să fii onest)

Nu sînt păsările este
tăcerea mea
incapacitatea

de ati spune cine sînt si
ce înseamnă
aceste cuvinte

Păsările (zici tu) cîntă si
de ce nu?
Ele sînt deja mai departe.

Traducere din germană si prezentare: Mircea M. POP