ARTE POETICE LA ROMÂNI (XXII)

 

Bogdan PETRICEICU-HASDEU

(1838 – 1907)

 

 

Miscarea literelor în Esi

 

 

I. De la Aristotel, ba de la filozofii indieni si pînă astăzi, sub toate schimbările, ocurse în sfera teoriilor lite­rare, nimeni n-a negat prima importantă a imaginatiunii în poezie. Precum fără ratie nu poate fi filozofia, asa fără imaginatie n-ar putea fi poezia; precum filozofia s-a născut din fireasca trebuintă a omului de a cugeta, asa poezia s-a iscat din naturala noastră tindere de a închipui; în fine, precum proba bunătătii unei filozofii este cînd ea ne îndu­plecă, adică se verifică prin propria noastră rationare; asa proba perfectiei unei poezii este cînd ea ne răpeste, adică se verifică prin propria noastră imaginare. Astfel, imaginatiunea e cauza, esenta si criteriul poeziei. însă, imaginatia se manifestă ea oare unicamente prin stihuri? Nu! versul e numai cît o formă posterioară si arbitrară, în care se îmbracă un fond mlădios, o imagină pură sau ceea ce numim noi „o idee poetică”. Cînd Tasso cîntă în versuri:

„... adombrato il eiel par che s'anneri

Sotto un immenso nuvolo di strali...”; 1

cînd mitropolitul Varlaam zice în proză:

„... săgetile acoper soarele...”;

aici versurile si proza sînt de tot secundare. Poezia se cuprinde în tabloul cerului sau al soarelui, întunecat sub norul săgetilor; tablou care ne răpeste, făcîndu-ne a închipui înaintea ochilor nostri ceea ce-si închipuieste însusi poetul:

„Hark, his hands the lyre explore!

Bright-ey'd Fancy hovering o'er,

Scatters from her picture's urn,

Thoughts that breathe, and words that burn...”

„Ascultă! mîinile sale ating alăuta! fantezia cu ochi lumi­nosi se pleacă asupra-i, si răspîndeste din pitoreasca-i urnă gînduri ce respiră si cuvinte ce ard...”

Totusi, precum am mai spus în privirea amicului Pascaly, nu ajunge a avea idei poetice de detal; desi aceasta e orisicum mai mult decum a nu le avea de fel: trebuie ca întregul să prezinte în unitatea sa o idee poetică; asa cum este, de pildă, următoarea scurtută poezie, fără ca să i se piardă cît de putin sublimul:

Într-o grădină,

Lîng-o tulpină,

S-află o floare

Ca o lumină.

S-o tai se strică,

S-o las mi-e frică,

Că vine altul

Si mi-o ridică”.

„O floare luminoasă se află lîngă tulpina 2 unei grădini; de voiu tăia-o, se va strica, dar îmi e frică s-o las, că, viind altul, să nu mi-o ridice”. Iată ce este imagina pura sau ideea poetică, nodul sau sîmburele poeziei. Desfiintati mă­sura si rima aproape în toate stihurile unor d-ni al-de Adrian, Asachi, Tăutu, Sion 3... ramîne proză fără un pic de amestec! vedeti înainte-vă actorul de la Bobino dezbră­cat din haine de împărat!

II. Poezia are o limbă a sa, care nu se încheie în cadentă sau în consunantă, ci în alegerea si gruparea cuvintelor, potrivit cu misia artei. Această chestie a fost de minune dezbătută de către celebrul filozof scotlandez Dugald-Stewart, al cărui text generalmente cam prea putin citat, îl aducem aici: „Poetul, în producerile sale serioase, tinteste a înălta închipuirea cititorului mai pe sus de lucruri simtite, a-l răpi din cercul vietei de toate zilele: de aceea el cată să se ferească de ziceri triviale, de vorbe vulgare; si de-ntre expresiile limbii sale, oare sînt deopotrivă clare, să aleagă pe acele mai putin întrebuintate. în asa chip se formează cu încetul la toate popoarele un graiu poetic, prea depărtat de la simplicitatea prozei, si mai putin supus nestatorniciilor modei, ca politicosul limbaj al ordinarei conversatiuni. De îndată ce-l îmbrătisează poetii, prozaistii 4 cei buni îl încunjoară, ca prea pompos pentru genul lor. Astfel, el îsi păs­trează farmecul cît timp fiintează însăsi limba; ba îneă devine din ce în ce mai plăcut, înaintînd în vrîstă: cu vremea, singur sonul cuvintelor recunoscute poetice, neatîrnat de întelesul lor, desteaptă în noi jucundele 5 impresii, lăsate de mai înainte prin opurile cele mai gustate; încît iubitorul poeziei îl aude cu multumire pînă si în niste fraze altminte neînsemnate. Limbile se deosebesc mult în respectul avutiei graiului poetic. Engleza întrece fără asemănare pe franceza: zicerile sale poetice sînt atît de numeroase, încît înlesnesc calea renumelui chiar autorilor mediocri, prin singur prestigiul fonetic. Dar poezia difereste de proză nu numai prin cuvinte, ci încă prin o certă a lor înorînduire, care, adoptîndu-se odatiă si sfintindu-se prin cursul timpului, poetizează zicerilor cele mai comune; pe cînd nimic nu darmă nurul 6 poeziei, ca un sir de cuvinte, dispuse într-o ordine atît de vulgară, încît cel dintîi ne face deja a pre­vedea pe acele următoare. O singură espresie proastă dis­place; dar apoi cu cît mai vîrtos două asemeni, grupate în modul în care le întrebuintează conversatiunea familiară: o asa pereche însuseste unei poezii caracterul parodiei”.

Limba română are ea sau nu cuvinte si fraze poetice? Le are pînă si acea irocheză! Cine nu cunoaste „fala”, „pulbe­rea de stele”, „cosita aurorei”, „a spinteca aerul”, etc. ale poetilor nostri. Totusi, necum poetastrii, ci si barzii români cei mai renumiti cad adeseori în răceala graiului prozaic. Ce-i oare mai vulgar, de pildă, decît aceste versuri ale lui Bolintineanu:

O Doamne-al bunătătii, esentă creatoare,

De care niciodată eu nu m-am îndoit...

 

Tu ce-ai sădit în inimi sperantă si credintă,

Căci una fără alta nu pot a esista...

Noi credem, că pentru îmbunătătirea ziciunarului 7 român poetic, ar trebui să facem la noi ceea ce Omer, Dante, Mil-ton, Goethe au făcut în diferite timpuri la diferite popoare: să studiem provincialismele si arcaismele, iar nu, cum fac scripisitorii 8 nostri, ba chiar toată lumea, din patriotism si din cultură, neologismele si jargonul saloanelor, cari sînt orisicînd per excellentiam 9 prozaice. Asa vedem, ca pro­nuntia muntenească vultur, dusman etc. e foarte plăcută în versuri. Ardelenismul „astrucat” întrece în poezie pe „în­gropat” sau „înmormîntat”. Macedonoromânii n-ar putea da pe a lor „fede”, care de nu e mai poetică, încai este mult mai energică decît a noastră „credintă”. În letopisetile, în opurile Iui Varlaam, Dosoftei, Cantemir, am găsi mii de ziceri, neglese 10 în vorba vulgară de astăzi, si care cu atît mai ales ar fi adevărate odoare în poezie ...

III. Finis coronat opus 11, zice un proverb banal, pe care neologistii îl traduc stergînd litera de pe urmă a fiecărui cuvînt, desi el s-ar putea întoarce pe românie mult mai bine asa: toamna se numără bobocii. Adevărată în toate privirile, această zicală e de o mie de ori si mai la locul său în res­pectul artei poetice. Scopul poetului a magnetiza pe citi­torul său: de la primul vers sau cuvînt se începe gîdili-toarea sa lucrare; se întăreste si creste cu tot rîndul mai departe; se încheie si reuseste cu ultima strofă. O poezie adevărat frumoasă e aceea în care totu-i bun, nu-i vorbă, dar mai electric, asa zicînd, decît totul e tocmai sfîrsitul său. De ce oare sonetul este cea mai plăcută din formele poetice încît, după zisa lui Boileau, el ar pretui cît o poemă? de ce? din cauza tertetului, care, prin însusi planul acestui fel de poezii, întrece totdeauna în sublimitate versurile de la început. în producerile lui Beranger si ale lui Heine, de pildă ideea, este, în genere, putin poetică; graiul, în sensul definit mai sus, e mai mult prozaic; si, cu toate astea, ele ne încîntă ... prin încheierile lor. Cititi pe toti poetii mari, vechi si noi; desfrunziti, de asemenea, de-ti avea o doză de răbdare, pe toti versificatorii mărunti antici si moderni; si vă veti convinge deplin, că farmecul finalului poetic e gene-ralmente atît de puternic, încît adeseori el răscumpără ne-perfectiunile unei poezii întregi; că, vice-versa, un final gresit, rece, slab, aruncă înapoi o neagră umbră asupra versurilor precise, fie ele oricît de escelinti. Sîntem dară în tot dreptul de a denumi această magică tîtînă „efect poetic”. Ei bine! noi, românii, avem versuri cîte si mai cîte; însă efectul poetic nu e atît de străin, încît, chiar în poetii cei mari, cari de obste au darul de a gîci prin geniu ceea ce nu stiu prin arte, si tot încă nu o dată vedeti poezia prelungindu-se după ce s-a sfîrsit. Cine nu-si aduce aminte gingasa baladă a lui Conachi: într-un redi de dimineată: Amorul-copil strînge flori: trece o copilită căutîndu-si pierduta mioară; vede pe copilasul, îl întreabă ... Amorul se teme să nu-l muste albinele si o roagă să-l ducă cu sine acasă; fetita se îndură, suspină, îl ia la sîn; dar vai de ea!

Aleargă pe dealuri, plînge,

Se vaetă, suspinînd,

Dar focul ei nu se stinge,

Ci s-adaoge arzînd...

Merge la părinti acasă,

Le spune ee a pătit:

Părintii o blăstemasă

Pentru că a zăbovit!

Care final poate fi mai sublim în naivitatea sa! mai potri­vit cu însusi geniul poeziei! mai plin de efect poetic! ... Un lucru de nemică vine de strică totul. Conachi, crezînd, din nenorocire, că n-a sfîrsit încă, urmează mai departe:

Năcăjită biata fată

Se întoarce înapoi,

Strigînd: „Ah, cînd să se poată

La ale mele nevoi

Moartea fără prelungire

Să vie si să mă ia!...

Căci alt chip de mîntuire

Nu am la durerea mea!”

Iată un sfîrsit peste sfîrsit! un colac peste pupăză! Au nu era destul ca părintii să-si blasteme copila, pentru că a zăbovit? Au din însăsi aceasta nu se deducea naturalmente desperarea fetei, fără ca poetul să nimicească frumusetea tabloului prin o lămurire de prisos, de suferit numai doar în proză?

În istoria literaturilor ne întâmpină prea si prea putini poeti, care să fi întrunit cu desăvîrsire, din cînd în cînd, într-un cap-d-operă, aceste trei mărete teluri poetice: ideea, graiul, efectul; fără ca să predomnească unul în dauna dez­voltării celorlalte două, sau chiar să regească nemărginit, în nefiinta lor. De cele mai multe ori, ici vezi profundi-tatea conceperii, espreasă prin un limbaj neîndestulător; colo te robeste prestigiul cuvintelor si frazelor, îmbrobo­dind o idee de rînd; mai departe, gusti cu mirare gingăsia unui final, ce încheie niste versuri idealmente si verbalmente de mijloc. Dar a fi lipsit de tustrele deodată si în aceeasi măsură, este a nu fi poet nici cît negru sub unghie; ci doară un stîlpitor 12 de silabe si alegător de consunante, o specie de geometru, despre al cărui ingeniu, vreau să zic îngenierie, criticul se rosteste cu Oratiu:

„... versus inopes rerum, nugaeque canorae...” 13 Însă din nenorocire pentru progresul literilor, este foarte rar ca un astfel de poet des ponts-et-chaussees 14 să fie măcar un versificator cum se cade: pînă si mecanicul metru îi întoarce dosul; pînă si copilăreasca rimă îi face o opozitie parlamentară; precum puteti vedea în poeziile d-lor Asachi, Adrian, Sion, Tăutu etc, de la pagina I-a pînă la cuvîntul finit; cuvînt, din care Voltaire ar fi sters a doua silabă, lăsînd numai pe „fi”! Această judecată este ea oare prea aspră? Bucuros o am îmblînzi, de n-ar fi ea din parte-ne „judecata cea de pe urmă”.

Am făcut un lung tractat a propos de bottes, adică â propos de Calendarul Bondarului; si tot încă n-am sfîrsit: ciubota e cam lungă. Am arătat, că amicul Adrian, departe de a fi poet, nici în pedeastra proză nu stie să fiarbă „Cafeaua sultanului”. Totusi, a fi rău cafegiu, chiar în tările tributare imperiului otoman, nu-i încă a nu fi bun de nemică. Nu-ti prieste cafeaua, frătică: ian cercă la ce-ai; căci, zău, trebuie să ai si tu ceva... Satiricul Martial zice despre cărti în genere:

„Sunt bona quaedam, sunt mediocria, sunt mala plura.. .” 15

 

B.P. Hasdeu, „Scrieri literare morale si politice”, Tom. II,

editie îngrijită de Mircea Eliade, Fundatia pentru Litera­tură si Artă, 1937.

 

 

Note:

1 Cerul acoperit pare a se înnegri/ Sub un imens nor de săgeti..., în lb. italiană, (n.ed.)

2 În sensul de arbore, (n.ed.) .

3 Adrian Verea, Gh. Asachi, Gh. Tăutu, G. Sion. (n.ed.)

4 Prozatorii, (n.ed.)

5 Dreptele, (n.ed.)

6 Aura, strălucirea, (n.ed.)

7 Dictionarului, (n.ed.)

8 Literati, în sens ironic, (n.ed.),

9 Prin excelentă, în mod deosebit, în lb. latină, (n.ed.)

10 Neglijate, în lb. latină populară neglo-are=a neglija, (n.ed.)

11 Finalul încunună opera, în lb. latină, (n.ed.)

12 Cioplitor. (n.ed.)

13 Versurile fără continut sînt fleacuri răsunătoare, în limba latină, (n.ed.)

14 Administratori de poduri si sosele, în lb. franceză, (n.ed.)

15 Unele sînt bune, sînt mediocre, multe sînt rele, în lb. latină, (n.ed.)

 

 

Home