De-am lua în calcul doar Moldova si-un
sat (cu H.) de lîngã Ploiesti si tot ar fi de-o literaturã
foarte mare. Bastina ãstei asertiuni e-n ceva lecturã si
LUCIANOGRAME. Lucian Vasiliu este un caligraf în toate sensurile.
Asemenea distinctie poate încorona o operã de om. Cetindu-i
biografia si bibliografia am fost impresionat, revenind asupra LUCIANOGRAMELOR
observ cã nici un text nu se încheie prin semnul de punctuatie
numit îndeobste punct, doar parantezã si unele suspensii,
iar la capãt semnu-ntrebãrii, ceea ce surîde unei lecturi
dinspre semnele de punctuatie cum au fost ele hãrãzite în
carte. Însã mi-ar lua prea multã vreme, si-o las pe
seama unora, mai tineri: “Dacã as avea timp” (Vedere din pridvorul
Bojdeucii).
Am în fatã o genealogie spiritualã caligrafiatã
cu energie si smerenie bizantinã: “cînd inimile vechilor cronicari/
se rostogolesc/ cu merele rosii prin livadã” (Lucianogramã
1).
Muzica unui timp ocult, nelinistitor, terorizeazã fiinta si
i se substituie: “ca într-un film mut,/ pe care alt film mut l-a
înghitit” (Oglinda natalã). Viata este altundeva, adevãrata
imagine este mereu dincolo, “e fructul orb al fictiunii”, de parcã
cineva într-adevãr ar fictiona. În fond, fictiunea este
bucuria caznei: “o ranã leagã rana, o undã naste unde...”
(Canto, cantare, cantavi, cantatum). Acest unde provoacã o infinitã
fenomenologie în tulburãtoarea-i omonimie de substantiv si
pronume/adverb interogativ: strigãtul tragic, tegumentul originar,
de n-ar fi originalul o problemã. Doar acesta-i problemul.
Si, apoi, mai sîntem pînditi de acele oglinzi vesnice,
oglinzi cu fata “cicatrizatã”, în care, ca o ironie a soartei,
ne prefacem în bijuterii, amulete, obiecte exotice: “ochi de pãun
pe noptiera/ printesei afgane?” (Lucianogramã 12).
Probabil Lucian Vasiliu este singurul din generatia sa care creeazã
o ipostazã originalã a cotidianului scãldat în
etern si asta “dã” mai mult decît bine, deoarece face sã
amuteascã stridentele orgolii ale “generatiilor” orgolioase ce-au
adus poezia în “impostura” de competitie fotbalisticã, castrîndu-si
sistematic organul cosmic, ele considerîndu-se singurele existente
si care, te pomenesti, vor fi fiind inventat si hexametrii, ditirambul,
iambii, troheii, dactilul si glossa. Este sau nu de mirare cã poetul
e om normal, om în toatã firea, bibliotecar si muzeograf:
“Am rãmas în scorburã ca huhurezii -/ ei mi-s spãtarii,
aezii” (Huhurezii, aezii). Însã tocmai bibliotecarul, muzeograful...
Erotologia LUCIANOGRAMELOR este de o senzualitate cultã si ocultã,
doamna inimii este o dulcinee datã cu parfumul marin al sãrii:
“Blondã si agitatã precum marea/ în zilele de post./.../
Mult mai ocultã/ decît manuscrisele descoperite/ la marea
Moartã” (Descrierea Frumoasei). Amorul e prilej de a consemna cã
Iasii au fost visati/vizati de conchistadori, satele cãrora poetul
le-a sãrutat “lemnul clopotnitei” s.a.m.d. Dar nici “o frazã
din Nietzsche” nu e de ici de colo. Are, si încã ce nuri!
De dragul ei te-ai lãsa sfîsiat de circa un milion de pantere,
fie acestea “geloase, anarhice”: “Îmi amintesc:/ se chema Beatrice”
(Un milion de pantere).
Dincoace de sentimentul neantului, “muzeograful anarhic” recunoscîndu-se
printre “fiii neantului”, sentiment indus de acea fenomenologie tragicã
a timpului, poetul configureazã identitãti: personalã,
familialã, nationalã si universalã. Mreanul monah
cãlãtoreste oriunde: “Cîntecul poate locui oriunde./
La Atena si la Freiburg, la Voronet si la Cozia./ În temnitã
si în chilie, în azimã si în vin...” (Canto, ...);
“Monahul se închinã în domuri,/ pe Rin”. (Lucianogramã
7).
Jocul lingvistic (lexical, morfologic sau sintactic) si cel erotic
sfîrsesc, dupã principiul fatalitãtii, în inexplicabilã
suferintã: “Vanitas vanitatum et omnia vanitas/ mã cheamã
substantive la taifas,/ în lunca verilor luntrase/ în care
bordelinele nu-s lase// Vanitas vanitatum et omnia vanitas/ cu Iov din
nou la cinã-am mas” (Vanitas vanitatum). Acelasi timp inexorabil
apasã: “Ca somnul soldatului/ sub pãtura de campanie,/ trece
vremea” (Onomasticã), încît, de la o vreme, ceva se
aratã inevitabil ca o asteptare înfioratã: “Nu mai
grãim nici noi, nici Nietzsche - / doar asteptãm, în
ascultare/ sã vinã Îngerul, sã ne ridice” (Asteptare).
De mirare cum acestui “trist Raskolnikoff” nu i-a dat prin minte cã
el este proiectia de sine, într-o atmosferã de febrilã
si nelinistitã curiozitate, proiectia salvatã, a lui Svidrigailov,
personajul atît de rãstãlmãcit de fiecare datã.
Dar încercînd mai mult a deslusire ce povesteste Lucianograful,
am rãtãcit descrierea caligrafiei în sine a poetului,
convins cã aceasta este ireprosabilã. Acum ezit între
a pune sau a nu pune punct acestei încercãri si, cu sigurantã,
n-am cum rãmîne prea multã vreme prizonierul ezitãrii,
deoarece deja “Se aud caligrafii si miniaturistii”.
