LIRICA HISPANICA
Miguel HERNÁNDEZ
S-a nascut în 1910 în Orihuela, Spania, într-o familie simpla de pastori si crescatori de vite. Pîna la vîrsta de 14 ani, a urmat scoala primara si colegiul de iezuiti, pentru elevi din familii mai putin înstarite. Doar vointa sa puternica l-a apropiat de lumea cartilor. În 1931 pleaca la Madrid pentru a-si încerca norocul, fara sa aiba succes. Se întoarce acasa si scrie poeme, la început sub influenta lui Góngora, se apropie apoi de stilul baroc. Pleaca din nou în calatorie la Madrid, încercînd sa se integreze în grupul poetilor generatiei anilor ‘27 si ‘36. Începînd razboiul civil, se înroleaza în armata republicana, devenind comisar responsabil cu activitatile culturale si de propaganda. Se casatoreste în 1937 cu Josefina Manresa. Dupa caderea Republicii, este arestat, încarcerat si condamnat la moarte, pedeapsa comutata la 30 de ani de detentie. A murit în închisoarea din Alicante, la 28 martie 1942.
A scris volumele de poezie Perito en lunas (1933), El silbo vulnerado (1934), El rayo que no cesa (1936), Viento del pueblo (1937), Cancionero y romancero de ausencias (1937), El hombre acecha (1939) si piesele de teatru Quién te ha visto y quién te ve (1934), El labrador de más aire (1936), Pastor de la muerte (1938), Teatro en la guerra (1939) ( E.L.P. ).
ELEGIE
(La Orihuela, satul lui si al meu,
a murit ca lovit de fulger Ramón Sijé,
împreuna cu care iubeam atît de mult.)
Vreau sa fiu, plîngînd, gradinarul brazdei
sub care te afli, si pe care o îngrasi,
prietene drag al inimii mele, atît de devreme.
Hranind ploile, scoicile si orgile
cu durerea mea fara de instrument,
macilor deznadajduiti
le voi da inima ta, drept hrana.
Atîta durere se aduna în trupul meu
încît ma doare chiar si rasuflarea.
Un pumn puternic, o lovitura înghetata
de secure nevazuta, si ucigasa,
o-mbrîncitura brutala te-a doborît.
Nu poate exista vreo rana mai adînca,
îmi plîng nefericirea si toate ce-o-nsotesc
caci moartea ta o simt mai mult decît viata.
Pasesc prin miristile de morti, si
fara sa simt caldura sau alinarea cuiva,
plec de la inima-mi spre cele ce m-asteapta.
Devreme ridicat-a moartea zborul,
devreme s-au trezit si zorile,
devreme te rostogolesti pe pamînt.
Nu iert moartea îndragostita,
nu iert viata ingrata,
nu iert pamîntul, si nici neantul.
În mîinile mele dezlantui o furtuna
de pietre, fulgere si de securi stridente
înfometata de catastrofe, si-nsetata.
Pamîntul, vreau sa-l scormonesc cu dintii,
vreau sa-l desfac bucata cu bucata
cu muscaturi uscate si fierbinti.
Vreau sa minez pamîntul pîna te voi afla
ca sa-ti sarut nobila teasta,
calusul sa-ti dezleg si sa revii din moarte.
Te vei întoarce la gradina mea si la smochin:
peste înaltul esafodaj al florilor
va hoinari în zbor sufletul tau culegator
al cerilor angelice si-al faptelor.
Te vei întoarce la murmurul brazdarelor
plugarilor îndragostiti.
Si îmi vei bucura umbra sprîncenelor,
iar pentru sîngele tau, tîsnind în toate partile,
se vor certa logodnica ta si albinele.
Inima ta, deja catifea ponosita,
cheama pe un cîmp de migdale spumoase
vocea mea zgîrcita de îndragostit.
Te cer sufletelor înaripate ale florilor
de migdal, albe ca smîntîna,
caci avem de vorbit despre multe lucruri,
prietene drag al inimii mele, prietene.
Traducere de Elena Liliana POPESCU si Joaquín GARRIGÓS
Ultimul cîntec
Zugravita, nu goala;
zugravita e casa mea
în culoarea marilor
pasiuni si dureri
Se va scuti de plînsul
în care a fost purtata
cu desarta ei masa,
cu patu-i ruinat.
Vor înflori saruturi
pe fetele de perna.
Si-n jurul corpurilor
îsi va înalta cearsaful
iedera lui întinsa
nocturna, parfumata.
Ura se domoleste
în spatele ferestrei.
Ghiara va fi suava.
Lasati-mi speranta.
( El hombre acecha , 1939)
Traducere de Al. HUSAR
