Wolfgang HILBIG

Primul volum de poeme al lui Wolfgang Hilbig nu a putut apărea acolo unde a fost scris, si anume în RDG-ul anului 1977. Poeziile sale constituie mărturii nelinistitoare, tulburătoare ale împotrivirii: ele nu vor să redea nici spatiile mutilate, nici limba uscată si înghetată, caracterizîndu-se printr-o obiectualizare crasă a imaginilor însingurării. Este însă si o împotrivire a întoarcerii în “casnica supunere”, a non-integrării în “îngrozitoare împăcare”, situatiile date construindu-se astfel în puritatea strigătului lor expresiv pe fundamentul unei anume sperante întru prezentă. Născut în 1941 în Meuselwitz – RDG, într-un mic orăsel dintr-o regiune minieră (tatăl fiind dat ca dispărut la Stalingrad), Hilbig trăieste sub supravegherea mamei lui, precum si în familia bunicului. Învată si practică diverse meserii, lăcătus, fochist, miner, montator, chelner, vagabondînd în acelasi timp prin Polonia si Cehoslovacia. Azi trăieste în Berlin ca scriitor liber profesionist, cu rare aparitii, cu o existentă relativ boemă si izolată, de curînd apărîndu-i încă un roman de mare succes. Lirica însă continuă să-l însotească mereu în tendinta lui de-a fi mereu prezent în absenta majoritătii din jur.                                                                                              (Andrei Zanca)


mi-ati construit o casă

voi mi-ati construit o  casă
lăsati-mă să încep o alta

mi-ati asezat fotolii
asezati păpusi în ele

mi-ati economisit bani
mai bine fur

mi-ati deschis un drum
eu mă abat
prin rămurisul de la margine

dacă ati spune că trebuie să mergi singur
as merge
cu voi


vă rog

lăsati-mă încă un pic
să mor
lăsati-mă să stau pe un scaun
să-mi las capul să cadă pe spate
să deschid gura si ochii drept în sus
să-mi las bratele să atîrne flasc
să las să-mi cadă în ochi
lumina lămpii apoi
să o sting

lăsati-mă
încă o clipă să mor
repede înainte ca voi
să treziti viata vesnică nesfîrsitul luminos
pe lume
doar o frîntură de clipă încă
îngăduiti-mi să nu
uit


nu înteleg

n-am văzut mortii
cu fetele negre atîrnînd de funii
cu burtile verzi alunecînd printre alge
ucisi pe cîmpul de luptă

i-am văzut însă pe cei
care acasă se stingeau în pat
nu înteleg
îngrozitoarea împăcare
a fetelor lor
 
stare

patul meu este gol si plouă
zac în patul gol
e frig si
plouă

nimic nu zace
pe minte sub mine
se strecoara apa
printre saltele între
picioarele mele
nu e nimic

zac singur acoperit
este acoperisul spart
ferestrele în mine
tipă si
plouă

nimeni nu zace în patul
gol lăsati-mă
să mă scol


minute si posibilităti

zăresc femeile iubite de bani
bărbatii devastati de acasa caselor
si-mi amintesc
de nisip de strand pînă înspre stelele tabăra
în sus lacul molizii din spatele dunelor
slabi în vîntul noptatec salvati
de soare

nu stiu cum se iubeste cum se urăste
fără de minte ori fără de inimă ori ambele în ambele
si nici ce-a produs această betie
doar sticla de rom la foc ori culoarea
lui întunecată purpurie curgînd pînă-nspre maree
si dansînd întru harababura greierilor

vorbesc despre minusculele minute posibil
să fi ajuns departe cu sperantele mele
mîloase acest suvoi tulbure în aspra apropiere a iernii
ah, mortal
port în mine o liberate care se holbează cu ziduri
de leagă-n cătuse negru sînt si
cetluit de perceptii zadarnice


soapte

mireasma rosie a noptii –
trandafirii se sting în întuneric
iedera atîrnînd de copacii ametiti
în iarba dormind
îmi caut inima
unde-am lăsat-o nu găsesc
nimic umed în întuneric.

Ah
Am un gust
Atît de pietros azi

însă undeva soptesc
cu inima mea
femei pe care nu le-am sărutat
despre dulceata rozelor si
cît de întunecată este iedera


absentă

cît se mai suportă încă absenta noastră
nimeni nu bagă de seamă cît de negri sîntem pe dinăuntru
cum ne-am ascuns în noi însine
în negreala noastră

nu, nouă nu ni se duce lipsa
avem mîini tare rupte si cefe tepene –
aceasta este mîndria distrusilor si moarte lucruri
ne privesc de moarte plictisite lucruri – este
o distrugere cum n-a mai fost

si nouă nu ni se duce lipsa cuvintele noastre
sînt zdrente înghetate si cad în zăpada rară
unde arborii stau acuzator de albi în brumă – da si
o brumă aproape de spart

totul ultimul lucru ne-a fost distrus mîinile noastre
rupte la urmă cuvintele noastre rupte. vino o dată
pleacă rămîi – o limbă ruptă în întregime
amestecată laolaltă si deplin egal în toate
si-n urma căreia alergăm si-n urma absentei nostre

alergăm cum seara aleargă în urma noastră
cîinii vagabonzi cu ochi
bolnavi, de neînteles


novalis

am plecat de la mesele lor pline de bucate
afară si am băut în sala umbrelor
ceva noapte în grădină am aruncat cu mate
miresme fiindcă am văzut noaptea devenind orfană

beat am dat în stradă în întunericul
care m-a condus asa cum odinioară un zeu a plănuit-o
de cînd am simtit că umerii au lăsat totul să cadă
înfloresc flori în împrejurul abia bănuit

descotorosit de toate zăresc acum în fata picioarelor mele
spărgîndu-se lumina si înaltele nopti mă salută
cu libertate si am spatiu

pentru durerea mea în care se odihneste iubirea
si aproape de dumnezeu si liber de avuturi
merg si inepuizabil îmi devine visul

Traduceri de Andrei ZANCA

Home