Adagio
Scafandru orb – amiaza.
Ce liniste
în fîntînile părului
tău,
ce transparentă
rămuroasă!

Pasi în respiratia toamnei
Linistea de piersică
a acestei dimineti
în care somnul ia forma
faptelor părăsite.
Un fel de respiratie sidefie
arcuieste dinadins
venele toamnei.
Umbre de păun
devorează pustiu
marginile cuvîntului.

Între rouă si neant
Scrum de albastru
în liziera
acelorasi păsări enigmatice.
Numai umbra lunii
mai poate deosebi
nisipul de tăcere.

Alb
Muzici neîmplinite
Licăresc
în fugara seninătate
a acestei desprinderi.
Din porii cometei
se înaltă
ca o ninsoare
somnul-femeie
îngăduindu-te.
Ramurile soaptei
Nu te întrista
pentru cele neajunse încă
pentru miezul faptelor
nu jura
nu pătrunde.
În ramuri de licorni
aceeasi toamnă desfrunzeste
corăbiile soaptei îmblînzite –
rănit
numele tău cade
în asteptarea
păcii din umbră.

În străvezimea somnului
Acolo începea
somnul curcubeelor.
Cu acolade lenese
aproape acvatice
îngeri baroci îi posedau
străvezimea.
Precum un uger
de lumină ciocolatie
surîsul ei
inventa
corăbii.