Gabriel Gherasim: Stimate Constantin Hrehor,
am aici, în Oregon, în Statele Unite ale Americii, la resedinta
mea, toate cãrtile Dv.: placheta “Portret cu fructe” din vol. “Prier”
(1988); “Tîrziu înclinat” (1991); “Ninsori providentiale” (1994);
“Pãstorul viziunilor” (1996); “Pseudonimele îngerilor” (1999);
“Privirea ziditã” (2000) si ultima din cele editate, “Mierea din
drumul pelinului - convorbiri dupã vecernie”, ed. Geea, Botosani,
2000, pe coperta cãreia si-n interiorul cãreia sînteti
coautor, provocatorul iterogatiilor adresate venerabilului episcop al Bucovinei,
Gherasim Cucosel Putneanul. Nu stiu dacã vom putea vorbi despre
toate titlurile, vom consemna doar anumite tangente; îndrãzneala
mea ar merge spre un dialog ce-si vrea pornirea dinspre ultima paginã
de carte tipãritã, înspre celelalte...
Tigard, Oregon, SUA
Constantin Hrehor: Orice lucru vãzut, si nevãzut, trebuie
sã aibã genezã. M-ai întrebat, pînã
a intra în dialogul de fatã, cum s-a construit aceastã
“incitantã” si, oarecum, controversatã carte. Iatã
cum: i s-a dat trup de literã, de duh si de hîrtie în
urma unor convorbiri cu autorul ei propriu-zis, teofilul Gherasim Cucosel
Putneanul, episcopul Bucovinei, cu sediul în Rãdãuti,
în incinta primei mãnãstiri a Moldovei, Bogdana. Acest
om, care a pus întotdeauna, mai presus decît superioritatea
treptei ierarhice smerenia, si-n locul distantei despotice, prietenia,
m-a cucerit prin blîndete si simplitate. E locul sã spun,
si vorbesc tare, nu agreez ierarhiile de nici un fel, si nici prieteni
în tagmã nu prea am de unde numãra. Si asta, nu pentru
cã sînt dificil, arogant ori impermiabil, ci pentru cã,
nesuportînd hotii, perversii si puturosii, nici ipocrizia cu cruce
nu o pot suporta... Mã rog, dialogurile frecvente cu amintitul ierarh
mi-au pus înainte cîteva “sertare” cu valoroase informatii,
despre oameni, timpuri, mentalitãti stîngãcii. Si mai
cu seamã adevãruri ocolite, neglijate, menajate, deranjante,
adicã.
Am citit cu entuziasm, dupã ce i-am cîstigat inima ierarhului,
cîteva sute de pagini de însemnãri, diverse rînduri
de corespondentã, articole, publicatii, aprecieri etc. Ne-am asociat
repede un editor temerar, pe dna. Elena Condrei de la Editura “Geea” -
Botosani (car e îi mai tipãrise P.S. Gherasim Cucosel Putneanul
cîteva titluri) si am trecut la trudã - întîlniri,
dialoguri, concordante, discutii...
- Frumos numitã cartea, cu o semanticã rarã, parcã
împrumutînd un vers din cele scriise de Dv... Între antinomicele
“miere” si “pelin” e un labirint interesant, evident prin descrieri, prin
pitoresc si surprinzãtoare afirmatii...
- Pentru un scriitor, între antinomicele “miere si pelin” nu-i
altceva decît un nesfîrsit drum de papyrus, cu semne semnificate
ori fãrã semne, cu goluri semnificative; pentru un “uns”
eclesial, drumurile pastorale, misionare, sacerdotate au alte... gropi
si hopuri - sinodice, canonice, patristice, liturgice - unele folosite
doar ca... pretexte “teologice”, sub coaja lor fiind interese lumesti,
arogante, vanitãti. Sã vezi cã, circulatia limitatã
a acestei pledoarii pentru bun simt si evlavie necontrafãcutã,
a cãrtii de care vorbim, are... embargoul celor vizati; e interesant
cred, de spus, cã, nici cei din vîrful piramidei sinodale
nu si-au clintit atitudinile, incredibil de conservatoare si pãgubitoare
pentru o Bisericã traditionalã reprezentativã - prin
popor, datini si cumintenie, extrem de baloanizatã în structuri
si byzantinizatã în mofturi...
- Autorul si, totodatã protagonistul cãrtii, “ultimul
cronicar al Bucovinei secolului 20”, cum bine îl numiti, a cam fost
trecut de partea “pelinului”, desi, “înãltat în trei
scaune” arhieresti, avea oarecum acces la... miere...
- Gabriel, dragã, tu care te numesti Gherasim - dupã
tatãl tãu, Theodor herasim Mardare, inginer doctor, gazetar
si politolog cunoscut, unul din anturajul prietenilor episcopului despre
care vorbim, prin nume ai putea fi suspectat cã faci... partizanat.
Într-un popor suspucios, care se depãrteazã tot mai
mult de gloria latinã originarã, si se scufundã spre
propria-i pieire în globalizatorul Occident, ori în mrejele
Americii tale adoptive, iresponsabil, nãucit, prostit, renuntînd
la suman, catrintã, doinã, bocet, schit si letopisete, la
identitate, e usor sã fii pus la index. Oricum, ai un loc lîngã
mine; lîngã Casian Bucescu, Camelian Demetrescu, Vintilã
Horia, Ghe. Calciu, arhiep. Adrian Hritcu si altii, altii trãdati,
încãpeti si voi, românii “Mioritei” de peste mãri
si tãri!...
Gherasim Cucosel Putneanul (citeste pe îndelete episodul “staretiei
de la Putna” - dar si despre lucrarea “fãcãtorului de pace”,
la Buzãu, la Patriarhie si la Arhiepiscopia Sucevei -) e un iluminat
încrepusculul pe care îl asteaptã zîmbitor. Un
om de Pateric;scriitorul Vasile Andru - marele laic experimentator de practici
religioase, si mai nou, laureat al premiului rîvnit, “Balkanica”,
va avea ce scrie despre G.C.P. într-o nouã editie a “Misticilor
din Carpati...”
- Sînt, se vede chiar si la o lecturã sumarã, destule,
sã le zic anomalii, chiar si în sînul vietii eclesiale,
revelate, argumentate si nu stiu cît de prompt rezolvate. Sigur,
eu ca gazetar, cu un anume orizont, nu stãpînesc domeniul,-
dar care, bucovinean fiind, cu strãmosi credinciosi în Grãnicestii
Sucevei, nu sînt strãin de zonã, de mentalitatea oamenilor
din Putna, Sucevita, Calafindesti, Suceava, Siret. Se întrevãd
în tesãtura “nodului gardian”, cum ziceti undeva, intrigi
terestre, slãbiciuni umane, prefããctorie, minciunã,
antisfintenie...
- ...Toate acestea si încã mai mult. Pentru cã
- stii pilda cu vierul? -, pentru cã vierul nu-si gãseste
timp pentru a-si vedea via, ca stãpîn, pentru cã pe
vier îl coplesesc uscãturile care, întunecîndu-l,
precum spinii si pãlãmida pe sãmînta cãzutã
în mediul lor ucigãtor - conform pildei Sãmãnãtorului
-, îi interzic bucuria rodului; îl fac, ceea ce vor ele, una
cu ele. Si asta înseamnã damnare, anonimat, inacces la Istorie.
Toti despotii, indiferent în ce loc si timp am umbrit pãmîntul,
aceeasi soartã au avut... Stii ce a scris, zice-se, un student,
oarecînd la moartea unui strîin de limbã, de neam si
de sfintenie - vezi Istoria Bucovinei de I. Nistor - “nume strãin
a purtat, strãinilor le-a servit, în strãinãtate
a murit, precum merita...” Si asta, stii de ce, pentru cã solidaritatea
nu-i la noi o virtute; e pentru hoti, pentru soferi, benzinari, dar nu
pentru intelectuali. O, ce reflectie amarã gãsesc acum, dupã
iarãsi neinspiratele alegeri din 2000, rostitã de profeticul
Petre Tutea (dupã 20 mai 1990): “um tîmpit mai mare ca mine
nu existã. Sã faci 13 ani de temnitã pentru un popor
de idioti! De asta numai eu am fost în stare...”
- Într-adevãr, “România e un loc viran”, din pãcate
si la începutul mileniului III, dupã precizarea aceluiasi
gînditor notoriu, poate cã în mileniul IV, va fi altfel...
Nu vreau sã mã depãrtez prea mult de ce mi-am
propus: cartea aceasta, cu asprimile care nu vin comod, ici si colo, ar
fi trebuit comentatã, la vedere, cinstitã, nu de complezentã,
ca un eveniment, de ce nu, în toate revistele de profil. De ce entuziasmul
cu care a fost primitã, dupã cîte stiu, într-o
primã sedintã a sinodalilor, la Bucuresti, imediat dupã
aparitie, s-a stins repede? Cu toate cã, nu, comentariile sînt
favorabile: acad. prof. dr. M. Pãcurariu, cel mai mare istoric al
Bisericii Române, ierarhii Calinic Argeseanul, Calinic de Iasi, I.
Mihãltan, B.V. Anania, Ion Stelian, Tãnase Bria, Dan Ciachir,
critici, redactori de ziare si televiziuni etc.
- Lipsa buneivointe, simplu, dupã spusa chiar a P.S. episcop,
întrebat, la fel, de multi trecãtori ai pragului sãu
ospitalier. Adicã, adaug eu, pentru cã multi din cei chemati
la trezire, chiar si dacã citesc Scripturile, sar vesel peste cap.
23, tot! din Evanghelia dupã Matei, socotind cã nu au ei
acolo nici un amestec. Doamne, iartã-ne, iatã cum vorbim
despre.. sfinti, parcã am fi cristal, nu noroi!
- Interesant cã, acum cînd “zeii” de odinioarã
nici în muzeu nu mai sînt adãpostiti, cînd se
dãrîmã totul, în cartea “mierii” si a “pelinului”,
apar aprecieri la adresa unor nume cu rezonantã stinsã, anulatã
chiar.
- Si eu, vocea ispititoare din corpul acestei cãrti, la început
am avut anumite ezitãri în fata unor personaje. Cînsînsã
am vãzut cã mãrturisirile unui om bisericos, si nu
oricine, vin sã infirme zicala cã nici “dracul nu-i atît
de negreu cît cred oamenii”, am ascultat cu îngãduintã
confesiunile. Sînt între cei convinsi cã timpul va aseza
la loc potriivt tot ce a fost bun. Cã ar trebui sã aparã
cãrti nu numai evocînd... dãrîmãri bestiale
ci si... ctitoriri tacite, multe, foarte multe! Am cunoscut “nomenclaturisti”,
din clanul asa zisilor dictatori cu mai mult bun simt religios decît
vedetele noastre contemporane, decît evlaviosii camerelor de lustruit
imagini...
- Într-acelasi an, ceva mai înainte, ati adãugat
la titlurile lirice, volumul nou “Privirea ziditã”, dupã
cum îmi schiati, un poem lung între vecernii si înviere...
- Da, în primãvara lui 2000, primarul Sucevei, Constantin
Sofroni mi-a fãcut o vizitã, alãturi de cîtiva
prieteni. Între ei era Simon Petru Oprea, cu un manuscris masiv -
texte încã nepuse între copertile unei cãrti:
“Dimaxion - Lãuntrica transfigurare” - operã de tinerete
si bãtrînete, apãrutã prea tîrziu sau
într-un timp istoric neferice, pe care generosul cîrmaci sucevean,
autentic om de culturã, a promis cã o publicã. Am
citit, ne-am veselit; primarul mi-a promis si mie o... sponsorizare amicalã.
Mi-am reunit, în cîteva nopti si zile, textele care, împrãstiate,
puteau fi cîndva... poeme. Asa a venit pe lume “Privirea ziditã”
un discurs (mai) crestin fatã de toate poemele mele... pãgîne.
Bine remarcate, în genere, dupã “Pseudonimele îngerilor”,
asupra cãrora s-a aplecat, marele semioticean, critic si poet, în
“antologia secolului”, Marin Mincu.
Traseul cãrtii e usor de urmãrit dacã stii ceva
din misticã si ascezã, din curgerea calendarului liturgic,
paralel cu cel biologic si agrar; textele, aproape hai-hu-uuri au concentratie
de alcool pur, de vin cuharistic, trebuie citite dacã deja ai citit
ceva pînã la ele. Nu-i orgoliu, nu, nu, e-o constructie nu
pentru miopii literaturii...
- E magnetic, frumos taifasul în marginea cãrtilor, despre
si cu autorii lor. Cum ati încheiat... mileniul, si veacul, si anul
2000?
- Hai sã o luãm cu lauda, singura care nu se contamineazã
de smerenie. Adicã, sã începem cu sclipitoarele desertãciuni
(care atît de dragi ni-s). Am avut un an bun: am tipãrit douã
cãrti (la ultima am o oarecare contributie ca sã o trec în
inventarul meu!), am expus graficã si picturã într-un
salon de arte plastice, am primit nominalizare de “om al anului” dinspre
American Biographical Institute (mai, 19, 2000), premiul pentru poezie
al Fundatiei Culturale a Bucovinei, pentru vol. “Pseudonimele îngerilor”,
Diploma de onoare si placheta jubiliarã “660 de ani de la prima
atestare documentarã a orasului Siret”, si, din partea Ministerului
Culturii si a Presedintiei României, prin decret, brevetul si medalia
comemorativã “150 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu”, cu
semnãturile lui Emil Constantinescu si Ion Caramitru (dec. 2000),
am publicat în diverse reviste din tarã si strãinãtate,
în ultimul numãr al “României literare”, revistã
despre care Alex. Stefãnescu a spus pentru toti condeierii: “a avea
o paginã tipãritã în «România literarã»,
într-un an, e totuna cu a semna o carte bunã într-un
an.” Dincolo de aceastã productie, nervi, patimi, gropi, rãfuieli
inutile. Toate venind dintr-o “labilitate psihicã creatoare”, cum
îmi spune doctorul meu Petru Poroch, la ceas de uitare, cînd,
împreunã cu Ion Tibu, scripcarul, stiutor de folclor vechi
si bun, pe strune si claviaturi ne mai cheltuim încrîncenati
timpul...
- Vãd în toate, greu mãrturisite, nu orgolii, ci
recunoasteri; Dv. ati durat un Eminescu la Grãnicesti, între
chipurile asezate în frescã, primul Eminescu într-o
bisericã - si asta încã în noiembrie 1989, în
vremea curajului si un Eminescu la Sucevita, în bronz, pe piatrã,
dãrîmat pentru o vreme, de inculturã, de prostie, ca
idol malefic, de cãtre... Apoi ati scris, ati pictat, ati fãcut
gazetãrie, ati înnoit biserica, ati... aliniat turma - lucru
pastoral memorabil, ati cultivat traditiile, aproape pierdute, colindele,
plugusorul, “Steaua - în patru spice”, memoria strãbunilor...
Si mai aveti o mare realizare în cununa anului 2000, care nu
trebuie neglijatã: fiica Dv. Crina Rusalina a intrat pe primele
douã locuri la sectia canto, la prestigioasa Academie de Muzicã
“Gh. Dima” din Cluj.
- Niciodatã nu facem cît ar putea cuprinde viata, chiar
si cînd aceasta ar însemna multi ani. Ce am între panã
si cãlimarã, cum minunat spui? Restante! Sigur douã
cãrti de prozã, începutã de acum 10 an; un volum
memorial, evocator, închinat preotului patriot Casian Bucescu, un
volum memorial, evocator, închinat preotului patriot Casian Bucescu,
un volum (suprizã absolutã!), în colaborare cu Ov.
Vatamaniuc - ultimul reprezentant al rezistentei din muntii Bucovinei,
cu care am înregistrat deja 25-30 casete audio - mãrturisiri
vii si tulburãtoare, si cîteva casete video - pe care le astept
“traduse” pe alb, sã le pun în lucru. P.S. Gherasim, care
nu mã lasã în liniste, îsi propune o nouã
“înfãtisare” a unor situatii, într-un lung interviu
sprijinit pe argumentele evidentiate de corespondenta sa, vizînd
exilul unor confrati, din diferite trepte ierarhice pentru care inimile
“iubitorilor de Christos, fratii nostri”, au lacãtele ruginite;
o carte necesarã, nu?
- Îmi permit sã vã întreb, în final,
ce vã “leagã” si vã “dezleagã” de aceastã
lume?
- Onorat de aceastã filosoficeascã întrebare...
Mai întîi, pretuiesc simplitatea, vorba cioplitã aspru,
proverbele, mistica proastã ruralã prin care Dumnezeu e palpabil
precum fîntîna, plugul, leagãnul ori cornul berbecului;
nu prostia monstruoasã, ci nebunia coloratã; eu nu am prieteni
în atgmã, decît pe Iosif din Geoagiu, George din Valea
Moldovei si Damaschin din Tibeni, statornici, onesti. Mi-s mai faini pãdurarii,
pictorii, poetii.
Ce mã dezleagã? - ceea ce nu face bine nimãnui
- spectacolul ieftin, impostura, dansul mãstilor. Cancelaria mea
(în limbaj vechi parohial), biroul, e axis mundi pentru mine: iubesc
manuscrisele vechi, armele de vînãtoare, viorile si mai presus
decît catedralele, miresele si orgile, iubesc sã mã
fac sãnãtos si inspirat, ninsorile. Cred cã am vorbit
destul “poleindu-ne” sinele; bine e sã lucrãm si sã
tãcem. Sã lucrãm la tãcerea noastrã
perpetuã. Sã-i lãsãm pe altii, peste tãcerile
noastre luminate si secrete sã “gavareascã” tot ce vor vrea
din întunericul lor învecinat de întuneric...
Grãnicesti, 2/8 ianuarie 2001
A consemnat Gabriel GHERASIM
