LIRICA FRANCEZA
Victor HUGO
Aurora
Îndragostit temeinic de umbra si azur,
Poetul, spirit splendid, stralucitor si pur,
Încurajîndu-i tactic pe cei sovaitori,
Deschizator de drumuri si fin ascultator
Al tainelor celor pe care-n versul lui,
E musai sa devina cum altu-n lume nu-i.
Adesea cînd viseaza în fata cartii sale
Ce leagana si-mbata si vindeca de jale
Si-n care orice suflet devine fagur sfînt
Fiindca prin ea lumina rasare din pamînt;
În mijlocul umilei si-naltei poezii,
În pacea sacra-n care cresc florile mladii
Si-n care-auzi un murmur de lacrimi si izvoare,
Iar strofele sînt pasari ce s-au pornit sa zboare
Cîntînd nadejdea lumii, iubirea, bucuria;
E musai sa ne mearga la suflet poezia
Fie si doar arare si printr-un singur vers
Salbatic, grav, teribil, nicicînd din minte sters.
Poetu-i ca plugarul ce-n brazdele-i fecunde
Da sansa rasaririi padurilor profunde
Si pline de lumina, de triluri si racoare
Si-n care, deodata, un leu în drum ti-apare.
Luptele si visele
(Poem scris pe un exemplar al Divinei Comedii )
Pe drum vazui într-una din seri un om trecînd;
Avea o haina larga si mi-a trecut prin gînd
C-ar putea fi un consul din Roma si sa-mi para
C-o sa dispar cu totul în ochii lui de para
Ce s-au fixat asupra-mi salbatici si-abisali
Cînd el mi-a zis: „Odata, în anii ancestrali,
Am fost un munte mare umplînd cu totul zarea,
Apoi, inima oarba, spargîndu-mi închisoarea,
Urcai o treapta noua pe scari superioare;
Fui un stejar si-avut-am si preoti si altare
Si zgomote bizare spre ceruri am trimis
Si-am fost leu ce-n pustiuri aluneca în vis
Lasat nocturn în voia vocii-i tonitruante:
Ci în aceste clipe sînt om: ma cheama Dante.
Unui poet orb
Îti multumesc, poete, fiindca din înaltimi misterioase
Tu vii si îti descoperi chipul la larii blînzi ai casei mele
Si nimbul care ti se isca din versurile luminoase
În jurul numelui meu arde precum un sacru cerc de stele.
Cînta! Asa cînta si Milton. Si Homer a cîntat;
Simtul tau peste trista ceata a lumii-acesteia se-ntinde.
Sa descifrezi lumina-n noaptea fara de margini ti-este dat:
Cînd ochiul corpului se stinge, al spiritului se aprinde.
Poetului ce-mi trimite o pana de vultur
Da, e o ora-sarbatoare!
Si cred în ziua diafana
Ca gloria nemuritoare
Înfrînge tevatura vana.
În solitudinea-mi smerita
Adun fara-a ma apleca
Si ce vrea bardul sa-mi trimita
Si ce vrea vulturul sa-mi dea!
Pentru ca, într-o sfînta clipa,
Mi-au pus pe frunte, în tandem,
Unul, o pana din aripa,
Altul, din suflet, un poem.
Fiti, asadar, binevenite,
Poem si pana – scump mister –
Fiindca-amîndoua, ratacite
Prin nori, v-ati îmbibat de cer!
Fiului unui poet
Copile, lasa marea rece
Sa-si ia tributu-i, bun sau rau;
Lasa-i si pe poeti sa plece!
Poemele-s în jurul tau.
Ele-s cele ce-ti curma chinul;
Blînd alcion zburînd în larg,
Caci mama ta este suspinul
Si raza-ti este tatal drag.
Ma-ntrebi, cu fata-nlacrimata,
Unde ma duc si cu ce tel.
Nu stiu; marea-i nelimitata;
Exilu-i peste tot la fel.
Ce ne da Domnul, el ne fura.
Adio, si Sion si tara!
Proscrisu-i viziune pura
Si în curînd o sa dispara
Dupa ce-a respirat o clipa,
Luîndu-si iar bastonu-i greu.
Risipa numai se-nfiripa
Cînd nu-l insufla Dumnezeu.
Pe valurile-n veci profunde
Fara-ncetare-si ia avîntul!
Orice ar face-aceste unde
Si dincotro ar bate vîntul!
În minte, tinere, aduna
Aceasta clipa de mister:
Tu l-ai vazut într-o furtuna
Trecînd ca fulgerul pe cer.
Lovit de-atîtea mii de ori,
Sufletu-i le-nfrunta pe toate.
De unde iesea el? Din nori.
Unde se înfunda? În noapte.
Traduceri de Ion ROSIORU
