Dumitru HURUBĂ

 

„ELEMENTELE” POETULUI ION SCOROBETE

 

Sigur că există extrem de multe pasaje-text în poezia lui Ion Scorobete pe care, dintr-o pornire lăuntrică, aproape misterioasă, simti nevoia să le recitesti. Pentru că, deslusind lucrurile lesne, cu fiecare întoarcere la câte-un poem, la câte-un vers, afli semnificatii noi, redescoperi cu plăcere, adesea cu uimire, valentele penetratiei spre cele mai intime resorturi ale sinelui propriu, alături de autor, într-un crescendo lirico-impresionist irezistibil. Este, fără doar si poate, chemarea artei autentice întru cuminecare a cititorului.

Poemele scorobetiene, cel putin din acest volum, au personalitate sau, ceea ce se cheamă, un sistem jonctional autor-cititor atât de complex, însă functionând atât de eficient, încât ne integrăm în contextul demiurgic al producătorului de artă fără efort deosebit. Astfel, comunicarea cu opera de artă are loc atât prin contact vizual – lectura, ca act fizico-optic în sine – cât si emotional, prin co-existentă doar aparent ciudată, fiindcă, de fapt, ea nu este decât efectul receptivitătii corecte, rapide si profunde a mesajului artistic. Si as exemplifica afirmatia cu trimitere la penultimul poem din volum – poem la meria– scurt-scurt, dar care, din punctul meu de vedere, lămureste convingător semnificatiile si o grămadă de aspecte simbolice din creatia lui Ion Scorobete. Asadar, să citim: „Înregistrat într-o căpită de fân la mâna/ zilei si a noptii/ deasupra unui mormânt verde/ al ierbii/aud greierii la chitara îngerului aiurea (…)”(pag. 119).

Ajuns aici cu lectura, adică la acest subtil jurământ de credintă fată de obârsii, constatăm, fără echivoc, sorgintea laturii sentimental-nostalgice a autorului, seva, de fapt, care-i alimentează si partea de luminozitate si optimismul din versuri precum „Nasterea e bucuria însăsi/ sinea laptelui/ silentios sferocit// fără scop curge lumina/ din trupul încins/ si ce e mai adânc decât/un astfel de tâsnet frumos/în albia lui heraclit// (ÎMBRĂTISARE, pag. 88). E, si ne convine să acceptăm, asul liricii lui Scorobete. Însă, urmărind cu atentie expresia epică, el este si atuul care, într-un joc inteligent de imagini, poate fi tâlcuit si drept capcană a unui demers lirico-tactic. Aceasta, pentru că, aducându-l pe efesianul Heraclit în… poem (si nu e singura dată când Scorobete !), cu un rost bine determinat, poetul ne obligă să ne re-amintim inclusiv – desi sună cam fortat – de conceptul heraclitian panta rhei. Ideea,

oarecum obsesiv-retorică la Scorobete, este precedată si de versurile: „nici trupul nu e mineral decât copie din tabloul lui mendeleev/ căci se aud cuvintele în gramatica relatiei/precum în relicvă pasii lui ulise/ (…)focul mă distribuie în labirintul de unică folosintă”(pag. 67, poemul SORGINTE). Or, se stie că, pentru filosoful presocratic din Efes, elementul primordial a fost focul, că totul se află în permanentă schimbare. O exemplificare în acest sens ar fi poemul GENELOGIE(pag. 5), pe care îl consider preambulul întregului esafodaj lirico-scorobetian al cărtii. Alternanta, sau, altfel spus, pendularea sat-oras-sat a poetului este, în sine, o evolutie-ilustrare a metamorfozelor. Metaforele, cu rost de a da greutate ideii, de a crea atmosfera trebuincioasă constructiei lirice, asigură textului căldura si trăirile unei realităti de care poetul nu se dezbară ci se contopeste supunându-i-se cu un fel de bucurie a momentului. Poemul face parte intrinsecă dintre cele care focalizează spre locul de bastină al poetului, direct sau mai pe ocolite, întreaga sa creatie lirică: „prin venele mele curg sevele/muntelui rusca/prezenta lor se certifică/în neacomodarea pasilor mei/cu asfaltul/aruncat vraiste pe cărările urbei/(…)prin ochii mei dragostea/nu trăncăneste/e mută ca o fericire/instantanee/a murmurului cernei/pe albia căreia sui cheile/(…)prin inima mea se aude clopotul/ierbii/” (pag. 5). De-aici, cred eu, derivă, si trebuie să acceptăm, si conceptul lansat de Nietzsche ( d' Éternel Retour ), “completat” apoi de Eliade ( Le Mythe de l'éternel retour ) , dacă avem în vedere, iar motive sunt destule s-o facem, desele incursiuni ale poetului spre locurile natale – satul Meria, Muntele Rusca… – concept care, în poematica lui Ion Scorobete se întâlneste aproape la fiecare poem.

Evident, ceea ce asigură, între altele, unitatea volumului este grija autorului de a (ni) se înfătisa în cele mai neasteptate ipostaze… umane, dar si de stăpân al mijloacelor de exprimare putând fi circumscrisă unui aluziv postmodernism proiectat în tărâm realist cotidian. Tusele lirice, aparent tributare unui oarecare descriptivism, scot realul din conditia sa, adesea aflată în pericolul de… banalitate accentuându-i orânduiala în existentă: „astăzi postasul s-a remodelat nu mai aduce/ decât chitante citatii obscure/ invitatia de a nu părăsi/ lectura pliculuinegru înseriat/ de iluzii în celuloid/ si reclame/înfoliate de la selgros de la real/ acum le aruncă în gura cutiei/pe săturate/” (SCRISOARE, pag. 103). Fără îndoială. Ion Scorobete este unul dintre poetii nostri contemporani cu alură artistică intersectândă cu aceea a lui Alfred de Vigny, comentată/analizată de Georges Poulet (METAMORFOZELE CERCULUI, Ed. Univers, Buc. 1987, pag. 223).

Observator atent, „comentator” avizat si adept al principiului că poezie se găseste în oricare latură a existentei, Ion Scorobete se dovedeste (si) în acest volum unul dintre creatorii de poezie români contemporani care, fără să epateze, impun prin seriozitate, talent si bogătie de imagini pe care le explorează/exploatează cu incontestabilă pricepere. Poemele sale sunt decupaje din materia brută a realitătii/actualitătii prelucrate apoi cu migală spre a se constitui mai apoi tot atâtea căi spre sufletul si mintea cititorilor. Interesant este că ele nu par să se adreseze unui receptor virtual – cum se întâmplă la îngrijorător de multi autori de azi –, ci unuia foarte concret, care să-l însotească pe poet în demersul său spre cunoastere, întelegere si implicare într-un realism nu tocmai cumsecade: „în peregrinarea febrilă prin /noroaiele timpului/ palmele tatălui meu s-au aschiat zi de zi/până s-au asezat paralele/în aceeasi pungă de plastic/ sorbind din setea de viată/ umbra//”(IDENTITATE, pag. 71). Să nu-l întelegem gresit pe poet! El nu ne transmite un mesaj nici măcar de relativă disperare, ci, constient de meandrele vietii convergând spre Marele Final, le exprimă în versuri care, cel putin în unele cazuri, parcă îsi pierd din muzicalitate. Dar câstigând în fortă! Fără să fie, neapărat, dure. Nu, este doar un tip de sobrietate, de încunostintare corectă asupra eului, asupra personalitătii sale de om si de artist, adept al principiului terentian homo sum, humani nihil a me alienum puto. De-aceea, nu e deloc de mirare că, pentru a întelege cât mai corect poezia scorobetiană, trebuie să o re-trăim alături de poet, trebuie să-l însotim, cum spuneam... Si vom fi în câstig! „lectia la care m-a înscris mama natura/ înaintează în arta de a muri/pe orbita patimilor/ cu o busolă la purtător/ deretică prin magazia din dotare/ învătătorul/ stiindu-se de-a pururi nestiutor”, ne atrage el atentia. (TABU, pag. 59). Ar fi nepotrivit să nu-i acordăm această circumstantă, să nu fim de acord cu el… Poemele dintr-un ciclu nenumit, dar care are merita numele parafrazat de… et in Poemia ego, atestă nu doar spiritul creatorului uimit în fata realitătilor cu alură exotică: „eu mângâi cu sufletul vesmântul/ antemergătorului meu de la capătul/ firului necuprins/ care s-a lăsat cotropit de ideea că/ asezând o piatră pe alta/ verticala nu se va sfârsi vreodată/ sub rădăcinile copacului//” (KATARUM, pag. 78), ci si spiritul său practic, de observator sensibil, cu dorinta/ obligatie de a comunica si altora împlinirile sale… Nu e singura poezie, ci multe altele din volum ne transmit un fel de bucurie calmă, de luminozitatea specifică, si specială!, când sufletul si mintea intră în contact direct cu arta, cu valorile ei.

Elemente de contur , un volum de poeme frumoase, elegante si dovedind etapa de maturitate a poetului Ion Scorobete, are calitatea de a tine cititorul ancorat în lectură, tocmai datorită personalitătii si profesionismului autorului. Poetul creează si re-creează o lume care, prin permanentele sale metamorfoze ale „elementelor” aduse în discutie, se constituie într-un flux continuu de imagini, care de care mai interesante, mai importante. În fata acestora, sau în contact vizual si afectiv cu ele, resorturile intimitătii cititorului, rezonează cu atmosfera în care se poate evada cu plăcere, curiozitate si respect pentru poezie din cotidianul cu ramificatii tot mai aspre. Ca să nu le spun dure, cel putin în comparatie cu creatia artistică.

 

Ion Scorobete, Elemente de contur,Editura Dacia XXl, 2011