Al. HUSAR  

Debutant în 1965 cu versuri în revista „Cultura Moldovei”, în 1977 cu placheta sa Zalele (pentru care va obtine premiul tineretului din republicã), Ion Hadârcã devine în 1978 membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Curînd volumele sale Lut ars, Darul vorbirii, culegere de poezii pentru copii, Notitele, volumul de poeme Ambasadorul Atlantidei (ce apare la Editura Junimea din Iasi, în colectia „Magul cãlãtor”), volumul Helenice (premiat la cel de-al VII-lea Salon de Carte Româneascã, Iasi), volumul de sonete Douã imperii (Chisinãu), Cetãtile albe (în seria „Poeti români contemporani” a Editurii Eminescu, Bucuresti) ca si cãrtile Duminica mare, Albe cetãtile negre (Chisinãu), Teoria stãrii inutile (Timisoara) – impun un poet ale cãrui versuri, traduse în armeanã, bulgarã, macedoneanã, rusã, ucraineanã, circulã pe o arie largã în Europa de Est.
În acelasi timp, traducãtor el însusi din armeanã, bielorusã, bulgarã, estonã, georgianã, letonã, lituanianã, rusã, turkmenã, uzbecã si chiar spaniolã, deschis deci unui spatiu larg îmbrãtisînd de la poeti ca Cervantes, Puskin, Lermontov si Scrabko pînã la contemporanii vecini, Ion Hadârcã se afirmã în critica literarã ca un fin interpret al compatriotilor sãi George Meniuc, Grigore Vieru, Liviu Damian sau Ion Aldea-Teodorovici s.a., „vinovati de Eminescu”.
În 1999, Arena cu iluzii, un volum de „interviuri, discursuri” apãrut la Chisinãu, prezintã o nouã fatã a poetului-cetãtean angajat în fruntea coloanei intratã în istoria unui popor în zbuciumatã cãutare de sine. Incontestabil, volumul, în care „se produce în ipostaza de publicist si eseist, scriitorul si politicianul aflat, de prin 1987, în fruntea miscãrii de eliberare nationalã a românilor basarabeni, fiind lider al acesteia” – cum ni-l prezintã redactorul sãu –, constituie pentru Ion Hadârcã frontispiciul, am spune, platforma întregii sale creatii.
Adunînd „fantasmele si vedeniile unei arene în care am fost cu totii sacrificati”, acest volum este în esentã opera poetului – fondator si primul presedinte al Frontului Popular-Crestin din Moldova, o vreme parlamentar în plinã ascensiune, deputat al poporului în Parlamentul URSS, prim vicepresedinte al Consiliului Adunãrii Nationale a Moldovei, membru supleant al Consiliului Europei. Din falanga acelora care sperã cã „ne-am fãcut onest datoria”, cum scrie într-un dens „Argument” care deschide cartea, „necorupt si incoruptibil”, impunînd prin îndrãzneala, temeritatea, prin verticalitatea moralã si civicã, poetul se înscrie, dupã opinia sa, „în replicã la starea de depresie prin care trece toatã societatea româneascã de acum, stare de moment, dictatã de „necesitãti de conjuncturã politicã”, despre care, crede, cînd „vor fi depãsite, vom ajunge la acea opinie nationalã” pe care o preconiza. Vãzînd în aceste însusiri „miezul mesajului sãu propriu-zis” – încã din 1990 visînd „o patrie totalmente liberã, care trãieste aceastã libertate de la un capãt la altul”, – poetul se angaja în probleme de o importantã vitalã pentru destinul culturii si în genere al poporului nostru. Preocupat de ameliorarea stãrii de lucruri în jurul locurilor istorice legate de personalitãtile notorii ale culturii nationale (casa Hasdeilor de la Cristinesti si Hotin, Eminescu la Cernãuti si Odesa; Mateevici si Movilã la Kiev, Cantemir si Milescu Spãtarul la Moscova) – în schita de program a Uniunii Scriitorilor din Moldova – vedea o problemã de ecologia culturii în conservarea monumentelor noastre istorice. Îl preocupa si fondul genetic de plante si animale din republicã, programul ecologic al Republicii Moldova. Dar surprind mai ales interventiile sale în Marile Adunãri Nationale convocate în jurul unor probleme epocale ca limba, libertatea si independenta nationalã.
Privind principiile generale de activitate pe care le recomanda, principiul istorismului în primul rînd, poetul lupta pentru adevãrul istoric (urmãrind „reinstaurarea Adevãrului istoric”), pentru limba de stat si retrocedarea teritoriilor înstrãinate în 1940, inclusiv condamnarea Pactului Molotov-Ribbentrop. La primul miting de condamnare a Pactului Molotov-Ribbentrop din spatiul ex-sovietic, denunta rusinosul pact, consecintele acestuia, explicînd faptul istoric: „într-o clipã cînd Europa întreagã stãtea la rãscruce, au venit sub semnul fatalitãtii, ca sã dezbine popoarele, sã tragã o linie rosie de sînge prin corpul unitãtii nationale”.
La deschiderea Marii Adunãri Nationale din 27 august 1989, alãturi de tinerii care purtau pancarte cu lozinci ca „Nu dorim pãmînturi strãine – cerem înapoi pãmînturile strãmosesti”, se pronunta în favoarea împroprietãririi reale cu pãmînt a tãranilor, ca si pentru considerarea unor documente ce vizau si raptul Basarabiei drept nule si neavenite. Într-un interviu din 1991 se gîndea în perspectivã si la celelalte teritorii românesti încorporate în state strãine, Maramuresul de peste Tisa, nordul Bucovinei, sudul Basarabiei si celelalte, spunînd: „Sigur, trebuie sã fie lichidate odatã toate consecintele Pactului Molotov-Ribbentrop!”, justificînd clar aceastã idee: „Eu nu cred cã un popor care vrea independentã ar putea sã-si clãdeascã independenta si libertatea sa pe niste greseli, pe niste grave greseli istorice”.
Încã în 1990, la a doua Mare Adunare Nationalã, pe aceleasi pozitii, declara deschis: „noi spunem Da – Limbii Române, integritãtii teritoriale si unitãtii nationale”. Invocînd în principiu aceastã idee ca un auster postulat, în Parlamentul Republicii Moldova, lega ideea Unirii de ideea independentei. Sustinea: „Este dreptul sfînt al popoarelor”. Independenta si libertatea nationalã fãrã constiinta unitãtii nationale nu pot fi pãstrate, nici apãrate. Constiinta unitãtii nationale e deci resortul fundamental al statului. Unitatea nationalã e zidul de rezistentã, conditia supremã de propãsire a sa în vremuri de pace, de apãrare în caz de primejdie. Unitatea nationalã constituie conditia esentialã pentru integritatea sa, pentru rezistenta si supravietuirea sa.
În plus, în ce ne priveste, unirea are, în ochii sãi, un temeinic suport în trecut. Pentru unitatea si continuitatea poporului român „existã, relevã poetul, mii de argumente stiintifice, incifrate în coduri si hrisoave, în pravile domnesti ce descind pînã la sursele lapidare ale dreptului bizantin si roman, drept cristalizat în nescrisul Obicei al Pãmîntului”. Însã nicãieri în altã parte nu vom afla dovezi mai tulburãtoare în aceastã privintã decît în folclor – ne asigurã poetul – „decît în refrenul cîntecelor de leagãn, în sistemul melodic al doinelor si horelor noastre profund nationale si total descurajatoare de antiunitate”.
Cu atari convingeri, poetul îsi face din ideea Unirii un ideal. „Existã idealul Unirii si eu mã simt frate de sînge cu oricine lucreazã în aceastã directie”, declara într-un interviu din 1993 Ion Hadârcã. Admitînd cã „aspiratia cea mai înaltã ar fi aceea cãtre abordarea sincronã a problemelor noastre”, salutã entuziast, generos „orice actiune, pe aceeasi linie a integrãrii”. Si propune solutii în vederea ei.
La simpozionul stiintific „Integrarea economicã a Republicii Moldova cu România” (1992) privea „imperativul si obiectivele integrãrii economice a Republicii Moldova cu România” avînd în vedere crearea unui spatiu economic, constituirea uniunii economice, monetare si sociale, deopotrivã. Si în cele mai mici detalii cãuta cadrul institutional al integrãrii, prioritãtile integrãrii, cu o luciditate de economist si de jurist totodatã. Pentru îmbunãtãtirea substantialã a cadrul juridic, în conceptia sa actiunea cea mai favorabilã nu poate fi decît încheierea urgentã a Tratatului de fraternitate si integrare între Republica Moldova si România, ca un obiectiv strategic al lichidãrii consecintelor Pactului Molotov-Ribbentrop.
Vorbind de „faimosul” Pact, în acest context, Ion Hadârcã observã: „astãzi comunitãtii europene i se oferã totusi o posibilitate realã de a lichida consecintele acestei injustitii istorice”, în optica unui subtil diplomat ca un adevãrat om politic, declarînd, totodatã: „În ceea ce priveste poporul ucrainean, cred cã vom gãsi un limbaj comun pentru a înlãtura consecintele Pactului Molotov-Ribbentrop”.
În aceeasi opticã, cerînd „rezolvarea tuturor problemelor legate de revitalizarea constiintei de neam, de unitatea si istoria noastrã nationalã”, sugerînd „sã le rezolvãm cu calm si cu demnitate”, îndeamnã consecvent, ferm, „sã nu cedãm totodatã cu nici un pas, cu nici o iotã din drepturile noastre legitime care sînt – o spune în stilul sãu înalt, înaripat, în limba cãrtii de stranã – sfintenie din sfintenia sufletului neamului nostru”. Pe acest ton inimos, ponderat, face apel la „maturitatea politicã”, la o chibzuitã orientare în situatia creatã, în ideea „consolidãrii pe baza echitãtii nationale”. Lucid, clarvãzãtor, îsi manifestã categoric încrederea cã timpul unirii noastre va sosi. Dar – previne atent, precaut – „este un proces extrem de dificil care vizeazã aspecte interetnice, istorice, politice, diplomatice, conventiile de la Helsinki si Paris”. Îsi dã seama cã „practic unirea noastrã va însemna lichidarea consecintelor faimosului pact fascisto-comunist si va marca sfîrsitul celui de al doilea rãzboi mondial”. Ca un adevãrat om politic, e încredintat cã unirea trebuie pregãtitã migãlos si previne, circumspect, „dezbinarea dintre noi sã nu aibã repercusiuni asupra celei mai nobile cauze”.
Cu o rarã, uimitoare limpezime de cuget, ca unul care vede în unirea noastrã o necesitate logicã („altã cale nu existã”) – în impozanta sa alocutiune rostitã la Sesiunea a VIII-a a Parlamentului Republicii Moldova din 11 decembrie 1991 – Ion Hadârcã asigurã, vizionar: „cu detasare maximã, dar cu pierderi minime poate fi realizat sfîntul ideal national”, iar în alocutiunea sa la Simpozionul Stiintific Integrarea economicã a Republicii Moldova cu România (7 decembrie 1992), întrevede perspectiva ei clarã europeanã: „Prin aderarea ireversibilã si deplinã la C.E.E., crearea la început a zonei comertului liber, apoi a uniunii vamale si, în fine, a pietei comune unice românesti se va definitiva optiunea României si a Moldovei la reintegrarea politicã si economicã viguroasã printre popoarele civilizate ale Europei moderne”.
Ca un fin seismograf, simtind pulsul noilor generatii, în cadrul grevei generale din 1995, în fulminantul sãu discurs din 15 aprilie – în aceeasi perspectivã – vedea în „venirea nãvalnicã, impetuoasã, a tineretii” (care cerea „vrem limbã românã, istorie românã”) – „integrarea prin elanul ei într-un timp istoric si într-un spatiu al devenirii noastre definitive”. Strigînd la rîndul sãu: „Trãiascã si-nfloreascã Moldova, Ardealul si Tara Româneascã!”, sub steaua aceluiasi ideal, solidar cu „grevistii în ordinea zilei” („sute si mii de manifestanti, care poartã pe umeri povara unei lumi noi si în suflete – mugurii altui mileniu”), poetul impune, convins cã „indiferent de finalul grevei, ei sînt deja învingãtorii!”.
Cu asemenea magistrale interventii, în pagini de o rarã fortã mobilizatoare, Ion Hadârcã apare în Arena cu iluzii ca poet si publicist deopotrivã. Este si aici poet, cum poet era si Eminescu în paginile sale din „Timpul” sau Goga în volumul Mustul care fierbe, reunind o seamã de articole publicate în revista sa „Tara noastrã”. Poet prin cuvîntul sãu viu colorat, plastic înflorit, cald, inimos, un vocabular mînuit cu ardoare de prestidigitator în unele articole, stilul îngrijit, demn avînd o distinctie ce stã atît de bine poetului numit „fin, subtil cavaler al metaforei” (Ion Ciocanu). Verbul lui înalt, incisiv, pe alocuri ironic, tãios, uneori incendiar, însã, în cel mai elegant spirit de frondã, devine aici combativ pînã la vehementã. „Magul cãlãtor” din Echipa de îngeri devenit ostean de elitã al neamului sãu, poetul apare aci în zale, vine, am spus, înarmat pînã în dinti. Ceea ce era, în poezia sa, soliloc, e aci discurs blindat teoretic, sub platosa de otel a gîndirii logice, înfierînd cu asprime anomaliile timpului sãu.
Nici o distantã, nici o discrepantã, deci, între poet si omul politic, prezent si în lirica sa la nivelul unei profesiuni de credintã edificatoare. Rapsod al obstii osîndite, scindate („Cãci ne-am nãscut sub cumpãna amarã/ Sã rupem sîrma de blestem si geruri”), în Albe cetãtile negre – poetul ni se prezintã însusi în ipostaze de mesager al comunitãtii si exponent al acestuia: „Eu sînt cel ce nu se lasã/ De mamã, limbã si pãmînt”. Pe linia sudurii morale si a continuitãtii istorice se regãseste constant în spatiul local: „În orice lacrimã-s acasã/ Cu orice pret eu însã sînt!”. Ca odinioarã Eminescu în celebra sa Doina aflînd sprijin în Stefan cel Mare, în coroana sa voievodalã, însã poetul se înaltã în lumina unui ideal national depãsind spatiul local: „Cã la Putna-i glasul idealului/ Înfrãtit cu buciumul Ardealului”. Într-o poezie intitulatã chiar Doina, întrebînd grav miscat: „De la Herta la Cahul/ Hãrtuitu-ne-au destul/ Hotii hãrtii fãrã hal/ Frate am avut vreun ideal?” sau altã datã, în Starea de zeitudine, punînd rãscolitor întrebarea: „Acolo-n Agora/ în stihia Marilor Adunãri si Proteste/ ce-am trãit noi de fapt/ ispita unui ideal?” – poetul are în vedere acelasi ideal ce-l angajeazã plenar.
În acelasi volum Albe cetãtile negre, insistînd „Numai uniti uni-vom tara”, poetul revine admonestativ. „Dar între Dubãsari si Timisoara,/ Numai unindu-ne, uni-vom iarãsi tara” si încheie religios, cucernic: „asa/ sã ne ajute/ Dumnezeu”… Alteori, în accente dramatice, în versuri abia rostite parcã-n soaptã, cu respiratia tãiatã, repetã obsedant întrebarea: „De la Alba la Hotin/ Frate, noi de ce nu ne unim?/… frate… noi?… de ce?…/ … nu… ne… unim?”…
Într-o poezie datatã 1 decembrie 1990, Strigarea lui Ioan întru Unire, din acelasi volum, ruga sa devine o imperativã chemare evoluînd pînã la strigãt: „cu buzele arse, spuzite de dor…/ rugã astern rãtãcitilor/ Vino Unire!”. În versuri memorabile prin efectul lor mnemotehnic, cu o invulnerabilã sigurantã de sine, poetul anticipã vaticinar: „astãzi sau mîine sau/ poimîine vinerea…/ timpul auzi îl asterne/ venirea: vine Unirea!” Un prelung strigãt al soaptelor aidoma unor voci ale naturii („Soptesc din izvoare de cãrti/ pînã-n rîu de Psaltire”) adresîndu-se Unirii ca unei zeitãti îndelung asteptate, mult dorite: „dezunitele maluri adunã-le/ spaimele du-ne-le-n Dunãre –/ si vino vino UNIRE!” se încheie în versuri sfinte, ca un cîntec de stea: „Si vino Unire/ si nu ne mai dezuni/ din copii în copii/ sã vii si sã fii!”
Autor a zece volume de versuri, cert, Ion Hadârcã e un poet complex, divers, chiar eterogen, poet de o rarã varietate de teme si modalitãti de expresie, ireductibil la o formulã. Un poet al naturii în dialog cu pãdurea, iarba, frunza, în accente de o adîncã umanitate, împãrtãsind pãdurii sentimente  omenesti: „De-ai sti cît de bine te prinde/ Duioasa tristete umanã/ Pãdurea cu brate de mamã/ si cuiburi în loc de cuvinte”. În acelasi timp un erotic grav si subtil, erotica sa, o eroticã înaltã, planînd cu noblete si elegantã, cu demnitate, nerobit „cu lantul de vrajã”, dînd iubirii o functie, o destinatie înãltãtoare („tu sã înduri, iubire, dar sã urci”) ca în splendidul sonet Laura, Laura din A fi în timp: „Laura, Laura, altã credintã nu voi…/ Decît aceastã continuã stare/ Sã-ngenunchez între douã cocoare/ Pentru întoarcerea ta de apoi”.
Un lirism abundent, sub Semnele triadei, se înscrie organic în poezia sa astral dominatã: „Trei astri m-au cuminecat/ La drum spre rîu-ntunecat”: declarã însusi: „copilãria, mama, poezia/ iubirea, crucea, poezia/ uitarea, moartea, poezia”. În context toate par aleatorii, conjuncturale; rãmîne în schimb poezia ca o constantã: „astral nestins (la drum spre rîu-ntunecat) zodia/ dorul din urmã”. La întrebarea „Ce mai scrii?” poetul rãspunde însã: „Mai scriu o tarã”. La întrebarea „Ce mai zici?” – „Mai zic o limbã”. La întrebarea „Ce mai crezi?” – „Mai cred o vreme”. Astfel, poetul pentru care, a fi în timp – aceasta-i întrebarea se regãseste în fortã stãpîn al vremii sale, cu capul sus, „combativ si vertical”, cum îl apreciazã ai sãi, „omul de curaj care primeste cu pieptul deschis, drept în fatã, loviturile timpului depãsit de istorie, omul care, în numele renasterii vietii noastre, a neamului nostru, a Patriei noastre, sparge timpul cãtre viitor cu propria inimã dezgolitã” (Vladimir Besleagã).
Acolo unde lira sa îl exprimã mai frust, mai direct, mai liber, mai convingãtor e, în fapt, cîmpul de luptã al poetului, poetul albelor cetãti negre – redutele, transeele lui. Patetic, incisiv, virulent, grav, ca în Sîrma ghimpatã, în versuri simple, avînd constiinta unei cauze drepte, poetul saltã în zale prin transee, izbind triumfãtor în adversari nefasti, politicieni, agramati, indolenti, diplomati, iresponsabili, ca în necrutãtoarea, teribila poezie Articolul 13, un cîntec de haiduc hãulind peste plai. Si în Dezinfectia de frontierã (Iasi, 2001) poetul continuã sã-si rosteascã fãptura. Întîlnim cîte un aspru denunt („aceeasi durere, dar toti o numesc diferit”), cîte o asprã satirã (Saltimbecililor) sau vehementã diatribã (Matrioska), luãri de pozitie, ca în Limba comunã (cu tîlc dedicatã „celor doi ministri ai externelor nationale”), plin de sarcasm, avînd în vedere „punerea în arenã a echilibristicei notiuni de limbã comunã a celor douã pãrti ale întregului”, cu forta de expresie a unui balistar în luptã sau print mînuind cu îndemînare floreta într-un duel.
„Mãria Sa Printul/ regent succesor/ dintr-o vitã hazlie/ de-mpãrati ca si Dînsul/ infinit de bogat/ cînd în piatã-i scot plînsul…” – cum ni se prezintã în poezia Poetul din Echipa de îngeri, – acest print al Moldovei – concomitent poet de substantã si om politic de-o elegantã londonezã si fermitate latinã, gata oricînd sã strige coram populo: ceterum censeo! – se afirmã în unitatea dintre poet si publicist. La nivelul sintezei, întreaga sa operã poartã – ar spune-o însusi – „amprentele unei ireperabile identitãti”. Poezia si publicistica sa – douã fatete ale aceluiasi chip – apar ca douã aripi ale unei constructii unite sub bolta aceluiasi ideal. În suita celor zece volume de versuri, un volum de publicisticã – oricînd alãturi de Mustul care fierbe al lui Goga, impune un poet, un om de care o tarã, un popor are nevoie în momentele cardinale ale istoriei sale.
Cu o rarã înãltime de spirit ce-l situeazã în fruntea compatriotilor sãi, problema care-l urmãreste este „ursita întregului meu neam”. Iar ideea-dorintã, ideea-chemare a operei sale nu e o simplã formulã a dorintei, ci o formulã de viatã, de actiune, idealul – nu opus realului, ci o prelungire a realului pe care-l anticipã. Constient însusi de importanta literaturii ca „ferment activ al proceselor de restructurare a vietii sociale”, de „rolul cuvîntului onest si spus cu demnitate”, Ion Hadârcã e unul dintre acei scriitori care reprezintã un neam la nivelul suprem al constiintei de sine. Astfel, la întrebarea sa din A fi în timp, „voi fi adaos timpului ori el/ va fi sã mã-nsoteascã mai departe?”, constient cã nimic nu se face „de la sine” si „într-o clipealã”, – întelept, chibzuit, grav si sever echilibrat – rãspunde el însusi: „idealurile nu se rateazã; ele se împlinesc atunci cînd le bate ora astralã”.
De aci, încheind, cel putin o concluzie. Dacã – asa cum spunea E. Lovinescu odinioarã – „nu va fi indiferent pentru generatia de mîine de a sti în ce mãsurã au rãspuns scriitorii nostri la datoria de a fi facla de luminã îndrumãtoare a constiintei nationale”, fãrã îndoialã, – ca si cea de azi – generatia de mîine va vedea în Ion Hadârcã o asemenea faclã, am spune chiar, o faclã de nestins.