RECENZII 

Al. HUSAR

 

Ut pictura poesis*

 

Cunoscuta prin numeroase expozitii personale în tara (Iasi, Suceava, Bucuresti) sau în strainatate (Olanda, Israel, S.U.A.) si peste 30 de participari la expozitii de grup, desi medic de profesie, membra a Uniunii Artistilor Plastici, Maria Manuca apare în 2004 cu al treilea volum de versuri, logic intitulat Orizontul continuu .

S-au pronuntat asupra d-sale în presa cotidiana si de cultura din Bucuresti, Iasi, Suceava, ca si în emisiuni radio si TV locale si nationale, analisti importanti. Albumul sau de pictura aparut în 1996 a fost premiat la Salonul de carte din Iasi, 1997. Prezenta în Enciclopedia artistilor români contemporani (volumul 3), ca si în volumul 100 ani de arte frumoase la Iasi de Valentin Ciuca si Între Literatura si Arte Plastice de Gh. Macarie, – prin viata si opera sa, Maria Manuca face parte din categoria acelor personalitati charismatice, care – arata elegant Constantin Ciopraga – „oricînd impresioneaza”.

Stiind sa faca din poezie „o expresie a libertatii” (i se recunoaste „placerea de a construi, de a compune”…), Maria Manuca impune un talent fericit, nu adesea întîlnit în cultura noastra, care – fara a renunta efectiv la pictura (precum Macedonski, Bacovia, Arghezi, Nichita Stanescu, daca nu chiar Eminescu…), o cultiva într-un sens rar si în poezia sa. În sobre versuri ale volumului o surprindem „pe stele cazatoare” îngenunchind „în rugaciunea pamîntului/ pentru sapte culori/ de jur împrejur”. Sau: „acasa,/ în capul mesei de ospetie” unde „Domnul/ îi asculta întrebarile/ în raspunsuri deslusind iubirea culorilor”.

Chiar în volumul Acuarele vulnerabile , Iasi, 2003, poeta se prezinta însasi ca „un saman printre obiecte”, care „se lasa încatusate în pînze/ din iubire/ pentru culoare, pentru lumina”. Sînt – declara – „doar un peregrin pe o harta înspre orizonturi/ calatorind/ cu albastrul/ pe o cîtime de spatiu”, sau la vedere „pe un trapez/ nascînd” din salturi în rosu. În sectiuni ca Leacuri, culorile , drumurile la raspîntii sînt „intersectii de culori si de spatiu”…

Culori vii, în certa proliferare, surprindem si aici, – covor galben, sinele ruginite, verdele copt, farfuria albastra, chihlimbar auriu, cenusiul albastru, salul albastru, lucerna albastra, matase verde, un cerc rosu, un bob cenusiu, fum albastrui, romanite violete, globule rosii, nuferii galbeni, nuferii rosii se succed în versuri memorabile, de o rara îndrazneala. Îndrazneala vine din asocieri imprevizibile: rosul de purpur/ scalda în lumina un ostrov/ Între nuferii rosii/ luneca „pîlpîind o flacara”; „icoane vechi plutesc printre ierburi”… „vazduhul se ametea în vin rubiniu”.

În genere, multa miscare, densa mobilitate. Culorile cad, se astern (covor viu), se topesc „în albul dintîi”, se pierd… Poezia se afla în locuri cu miraj de linisti si culori, tresare în cuvinte colorate în galben/ si negru în zimtii vorbei”. Culorile sînt (sau devin) functionale: „În batalii iubirile cad/ precum frunzele galbene”. Dar poate „cuvinte cenusii ratacite în afara iubirii”. Fie însotind un fenomen atmosferic: „Umbrind cu tuse de albastru/ înserarea cobora dintre salcii” sau un fapt al naturii, culoarea îsi afla revers un fenomen moral: „În urma coasei/ Tacerea s-a facut verde”. O masura a timpului privind functia lor, culorile surprind timpul în cursul lui. „În alb si negru îmi astern trecerea/ de la un solstitiu la altul”. Culorile devin principii, criterii la dispozitia timpului: „Doua pasari/ În alb îmi aseaza anii,/ cu negrul îmi cer pretul”. Alteori un anotimp îsi contempla culoarea: „Toamna citea o pagina aurita/ din ceaslovul cu psalmi”.

 

Un loc aparte ocupa, în poezia sa, albul cu valentele lui. Pe lînga albul comun („O vopsea alba peste ziduri învechite” sau „nesfîrsitul de alb”, caii albi ai cîmpiei sau romanitele albe, mesteacanul alb, noptile albe, o carare ninsa cu lumina alba, sau „firea în alb”), privind deci albul fizic , avem albul moral , în marea confruntare a compozitiei Simfonia în alb , sau în poezia Sînt visin în alb , în care poeta se prezinta în versuri de o tulburatoare masura afectiva. Nu mai putin, confesîndu-ni-se („Pe cai albi/ alergam sa aprindem candela/ în noaptea întunecata”) poeta noteaza cu subtilitate: „culorile ma vor”, – explicînd într-o strofa incomparabila: „Se rotesc într-un vîrtej/ în juru-mi,/ împarateasa/ a cîmpului alb”.

 

În acest context, culorile se înfrunta/ într-o schita/ pentru tabloul vivant”; apar învingatoare, în poezia Într-o schita , lumina si umbrele… În prim plan în opera sa apare lumina. Prin ochiul din scîndura gardului, poeta priveste „gradina/ cu fluturi de lumina,/ suave rugaciuni”. „Fluturi de lumina” apar si în poezia Prin tine sa treaca soarele . În alt loc, prin lucarne albastre, „Orion lasa sa-i cada cu lumina rece/ un semn”. În alt context ne încînta un vers ca: „În frisonul istovit rugineste lumina”. În Ciuleandra poeta declara: „Pamîntul ma inspira în sine/ odata cu vazduhul,/ greu de lumina”. În Tandrete o lumina verde inunda catapeteasma. Iar în Evolutie se invoca în palma în „calea luminii, o carare ninsa cu lumina alba”. În Palatul nou , în versuri magnifice, „Între pleoapele întredeschise ale eternitatii,/ ostrovul./ Vazduhul si apa/ se învalmasesc într-un carusel./ Curge lumina”. În fine, în Pagini de ceaslov toamna pregatea chihlimbarul vazduhului/ în lumina. Iar în Histria , în versuri de o rara, înalta poezie, „rosul varsat de soldatii cetatii/ în tarina/ se ridica lumina/ în potire”. În fata marii (în Întoarcere la tarm ) naluciri de lumina, coamele albe/ lunecau peste valuri”. În Împuscatura , Farul „c-un sarut/ smulge cerul lumina”. În poezia sa abunda lumina, în esenta, un resort intim al lucrurilor. Poeta însasi marturiseste în Still Life : „lucrurilor vechi/ le caut duhul ascuns/ asteptîndu-l sa urce la suprafata/ sa-si împrospateze rezervele de lumina/ de caldura”. Desenînd „un rotocol galben/ pe-o pînza”, soarele o observa si-i asaza pe mîna lumina.

O preocupare de prim plan a poetei, deslusind „în raspunsuri” întrebarilor sale „iubirea, culorile” deriva de aici, din natura intima a lucrurilor care – privindu-le -o întreaba „ce culoare doresc sa le dau?” Cu ochiul ei fin, subtil, poeta distinge în amurgul care a cules „strugurii brumarii/ valuri de rosu… un stol brun-cenusiu sagetînd peste rachite”, „trestiile ruginite” pîna la „ultimele tuse argintii/ dintr-un tablou cu tainuite culori”. Norii plasmuind corabii o cheama („Cu ei navigam sorbind spatii”). O întîlnim umblînd prin lume, cu mîinile ocupate sa tina pe cap luna, sau dînd viata unei case, care „traia în ascuns/ absorbind/ culori si miscare”. În splendida poezie În odaie printre frunze , una dintre cele mai dense ale sale, tinînd la subsuoara tabloul sau Primavara , autoarea se întîlneste pe sine în dubla ipostaza de poet si pictor. Tablourile îi pastreaza linistea în odaie. În pace deslusind picturile, însa poeta le aude . În Prometeu , spre exemplu, „dinspre peretele nordic/ dintr-un tablou/ se-aud sonore lovituri de clont. Corbul…!” În Anotimpurile un pictor mai avea pe paleta doar galben. Culorile de verde le pastra/ pentru marea confruntare,/ o compozitie: „Simfonie în alb”. În Surdina culorilor auzim cum „cad rosurile aramii/ din gongul amurgului./ Din lanuri/ irump gîze galben-portocalii” si „în necuprinsul de alb/ din straturi de tacere/ mai razbate un freamat”… Si în poezia cu titlul Ascult peisaje „ frunze / în soapta/ se înfasoara pe ultima suflare si cad”… Printre mesteceni, poeta se cumineca „în freamatul lor: salas de muzica pentru îngeri”, – dupa toate legile auditiei colorate .

De aici, punînd punctul pe i, cum ar spune Kandinski, o concluzie. Amintind clasica formula a lui Lessing „pictura e poezie muta, iar poezia pictura vorbitoare”, Maria Manuca face din poezie o pictura loquens , poate fara egal în lirica noastra de azi.

 

Limpezita în apele unei sensibilitati de o rara finete si încîntatoare complexitate, opera unui vizual-auditiv, similara picturii, amintind principiul ut pictura poesis – impune un poet fascinant, un talent de o rara vivacitate. Distinsa, ca artist plastic, prin calitatile unui mediator între sacru si profan, între pamînt si cer, am remarca în final, – sub aceeasi zodie a sacrului, Maria Manuca ne ofera o viziune fastuoasa de larga deschidere, ca în impunatoarea poezie Noli me tangere : „Cu diamantul retinei” taind „fereastra,/ în marea sfera a lumii”, poeta vede si aude cum – pe halucinante dimensiuni ale timpului ce ating proportii cosmice, – „În linistea sacra a circumferintei,/ pe muchii de vele/ cercuri de timp se învîrtesc/ spre cercul cel mare al zarii…”

 

* Maria Manuca, Orizontul continuu , Iasi, 2004.

 

Home