TINERI AUTORI

Iftimie NESFÂNTU

Stare de primăvară

Au trecut de atunci ani. Aflasem că ieromonahul Rafail, fiul lui Noica, s-ar fi retras într-un crîng din Apuseni, departe de falsa civilizatie a Apusului (motii spun crînguri pentru asezările lor). Am încercat să-l caut. După cîteva drumuri costisitoare si fără nici un succes, am avut parte de o experientă de viată mai putin obisnuită. Cînd tocmai dădeam să plec (cred că era la a treia sau a patra încercare de a merge acolo) a apărut, urcînd pe potecă. Mi s-a făcut rusine că am îndrăznit să-i tulbur linistea, îmi era teamă de întîlnirea cu El, nu stiu. M-am ascuns în spatele unei tufe uriase de iasomie. Tocmai începuse să înflorească, erau flori către partea de sus a tufei, pe care nu le puteai ajunge cu mîna. Poteca, sălbăticită si ea, era la mai putin de doi metri de locul unde mă ascunsesem eu. S-a oprit, în dreptul aceleiasi tufe (nu avea cum să mă vadă, dacă vederea lui ar fi fost asemeni celorlalti oameni, tufa era aproape compactă. Mîngîia, presupuneam eu, cu mîna sau cu privirea un lăstar cu boboci. L-am auzit vorbind. Vorbindu-i. „Nu te-ai deschis încă. Desi de mult trebuia să o faci... Stiu, e rece...”. Am crezut că îmi vorbeste mie, încă mai cred asta si acum... Cum L-am văzut eu de departe, mă putea vedea si el... Si-acum, ce fac?! mă întrebam. Si chinuit de întrebarea asta si de rusinea ce mă cuprinsese, am auzit ceva ca un fosnet. Si toti bobocii care mai erau – cu sutele – pe tufa aceea uriasă de iasomie – s-au deschis dintr-o dată...