RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE

 

Emanuela ILIE

 

Violeta Preda, Prozeme ca niciodată , Edit. Vinea, Bucuresti, 2008;

Stampe ale perfectiunii latente, ascunse dincolo de coaja aspră a vizibilului, revelate cînd si cînd doar unei sensibilităti ingenue, ne prezintă Violeta Preda în Prozeme ca niciodată. Alcătuite, cum sîntem avertizati încă din prolog, „într-o limbă nouă”, adică în „genul prozem, specia, poeroză” si îngemănate „în colonii si în ciorchine”, textele din carte stau de la început sub semnul nasterii ambigue, din specii pe care postmodernitatea literară s-a ambitionat constant să le interfereze. Aglutinarea inteligentă a naratiei si a dramaticului în poezie (operatie sinonimă, după autoare, cu „încordarea poetică, tensiunea adunată central, eliberarea căldurii în corp si a versului în poveste”) nu trimite totusi, în acest caz particular, la macropoemul cărtărescian, după cum stim, „lung, narativ, aglutinant” etc. Prozemul de fată aminteste, mai degrabă, de poemul în proză al lui Petru Arustei: aceeasi poeticitate de profunzime mascată, ingenios, în mici fabule alegorice, acelasi pathos al senzatiei turnat în tipare lingvistice exclamative, menit a reproduce aerul tare al certitudinii de a trăi, etern, în proximitatea mortii, în fine, aceeasi aură onirică, halucinantă, care învăluie povestile pline de miez. Chiar dacă, fortînd lucrurile, am considera tipul arustian de poem în proză drept genul proxim al prozemului Violetei Preda, am fi totusi nevoiti să punctăm, imediat, diferentele specifice. Vocatia tragicului, ce transformă practic aproape fiecare frază a poetului iesean în mediul perfect de emergentă al unui expresionism întunecat, de profunzime, abia transpare în cartea universitarei de la Bacău. Tragismul este, dacă nu obnubilat cu totul, cel putin contras în vocabule incantatorii, lapidare, însă de o sonoritate gravă: „Simt durerea deplină. Palpită ritmic ca o pompă de sînge: Fără. Fără. Fără”. Figuratia expresionistă arustiană, în care este transcris teribilul spectacol al spasmelor fiziologice si psihologice, al dramei dementiale de a trăi este substituită, în Prozeme, de un decor în care elementele se încarcă, animist, de suferinta umanului: „Aud urletul ierbii în urmă. Durerea despărtirii de talpă” (Iliana si iarba) etc. etc.

Privit în profunzime, story-ul fiecărui prozem ascunde, în fapt, un scenariu cvasimitic, în care punctul centrifugal rămîne nasterea. Mai toate microprozemele se axează pe evenimentul biografic (cel mai) fericit – cu toate variantele lui: conceperea, nasterea propriu-zisă, dar si întîlnirea providentială (spre exemplu, cea cu Mariana Marin, căreia i se si dedică volumul, articulat din acest unghi ca o dublă respiratie, „scriere în două limbi”), adică relatia văzută buberian, în fine, chiar „totemismul conceptual” din care va rodi însăsi literatura. Uneori, e adevărat, chiar si scenele în care se invocă nasterea se încarcă de semnele unei angoase premonitorii. Concret, treptelor intrării în lume le sînt substituite, în cîteva texte din ciclurile Neputinta sau Strigăte si basi, trepte ale muritudinii; lexemele din sfera semantică a nasterii (uterul plin – „centrul pămîntului”, pruncul, cordonul ombilical, colostrul, laptele) pot apărea chiar în aceleasi prozeme cu vocabule ale mortii (pasărea-moarte, durere, dislocare, descompunere), fără a da senzatia unei stridente, ci a unei complementarităti resimtite ca o realitate lăuntric verificabilă. In ciuda acestei echivalări conceptuale ce a făcut carieră în filosofia post-augustiniană, lumea Prozemelor nu pare, totusi, prea întunecată. Alterii textuali ai poetei (Iliana, în special, dar si femeia îndrăgostită din tren sau perechea de iubiti paralizati) introduc, treptat, în scenă, printr-o gesticulatie ceremonioasă si o economie linvgistică sugestivă, o altă mitologie, cu totul luminoasă, esentială pentru Violeta Preda: aceea a cărtii, a literaturii, adică a cuvîntului purtător sau recuperator de sens. În special povestea pruncului din Iliana si palma lui Dumnezeu, care suge lacom „colostrul cuvintelor”, în timp ce „uterul Ilianei se contractă în fraze tăiate. perfecte” configurează un fel de gnoză textualistă, ce recunoaste în logosul scris matca eternă a absolutului gnoseologic. „Lumea întoarsă în buric” a Violetei Preda ascultă, astfel, preeminent de logica „rostirii aflată mereu sub mantaua unui poem” (Incunabula). Pentru că rostirea înseamnă în fond rostuire.

 

a.g. secară, eliotulaproapepustiit , Edit. Napoca Star, 2008;

eliotulaproapepustiit contine, în genere, poeme ale despărtirii: de realitate (inclusiv de „realitatea” poeziei), percepută ca sumă de stereotipii ridicole; de mai vechea identitate poetică (una îndelung exersată în limbajul parodic); în fine, de chiar cuvintele cîndva înzestrate cu abilitatea de a da nastere unor lumi ideale. În carte predomină, din acest motiv, scenografia inclementă, aproape iconoclastă a mortii poeziei si a sentimentului ca probă a mistificării cvasigeneralizate. Insertiile biografiste pigmentează reusit cele două mari sectiuni ale macropoemului, „Materia”, subintitulată, scrîsnit, „Omul aproape pustiit” (umdichtung), respectiv „Antimateria” asezată sub semnul „aproape Omului” (um – umdichtung), căruia îi sînt dedicate poeme ordonate si chiar intitulate alfabetic. În ceea ce mă priveste, nu as ezita să recomand poemul a cu care debutează „Antimateria”, pentru modalitatea ingenioasă în care invectiva la adresa poeziei prostituate se învecinează cu tandretea pe deplin constientă de sine a tatălui ce se declară iremediabil cucerit de singura muză postulată drept autarhică în acest pe veci wasted land: „ei da a.g. trăieste acum în concubinaj cu poezia/ si nu vrea să îi dea papucii (morocănosi, cu ursuleti,/ dăruiti de mama/ caliopea)/ (…)// si cum să îi explici sarei/ ce este trecutul si prezentul unor iubiri/ care nu mai au nici un viitor/ fiindcă inchizitia sentimentelor/ îsi are acum sediul/ într-o inimă care are aripi/ cînd puiul de om/ face plajă la soarele din burta/ tatălui/ face plajă în hănute de toamnă/ în scutece pe care nimeni nu sărută poezia/ în pampersi în care nimeni nu-si înmoaie/ pana prozaică/ pentru a scrie Poezia care nu mai crede în Poezie…” Din această perspectivă, cîteva litere ale alfabetului poetic configurat de eliotulaproapepustiit al lui a.g. secară se pot lejer raporta la cuceritoarele poeme ale paternitătii scrise de nume de prim rang ale ultimei generatii poetice, precum Radu Vancu sau Dan Coman.

 

Eugen D. Popin,Geometria focului. Poeme, Edit. Anthropos, 2009;

Împărtit, cu un dramatism deja asumat, între realul contondent si metafizicul delicat, Eugen D. Popin îsi savurează, linistit si încrezător, trecerile de o parte si de alta a hotarului dintre lumi. În aparentă, ipostazele recurente ale poetului sînt de altfel acelea de călător într-un Occident al mirajului (Confesiunea umbrei, Terasa cafenelei „Salle des pas perdus”, Doost, Bună seara, Paris) sau de observator cinic al unei realităti românesti bîntuite de nostalgii, de umbrele angoasante ale unui trecut încă nevindecat (Un poet provincial, Kirchwai în Banat). În cele mai reusite texte din carte, poetul îsi relevă totusi o altă fatetă, una intens reflexivă, adîncită în contemplarea focului – pe care îl percepe, de bună seamă ca în simbolica teologică, drept o reprezentare a esentei divine. El se arată, în orice caz, atras ireversibil de Geometria focului, fie aceasta un analogon perfect al Luminii sau un imago mundi marcat de solaritate, ca în Apus de soare în Alpi. În asemenea poeme, Eugen D. Popin îsi descrie stările extatice determinate de perceptia – ea însăsi luminoasă – a nimbului care învăluie realitatea cosmoidală a universului perceptibil. Chiar si peisajele sau obiectele detaliate în alte texte sînt dublate de această lumină discretă, suav-învăluitoare, usor sacerdotală (a se citi în special seria de Haiku-uri). În conditiile în care alte remedii la angoasa existentialistă dau gres (erosul invocat, de cele mai multe ori acid, în Geometria focului este, spre exemplu, o mască a urîtului sau a grotescului), poezia pare a deveni singura întrupare a acestei supra-realităti peste care bate aripa îngerului: „cei mai frumosi prunci/ sînt cei care vin pe lume/ împreună cu zorile –/ pe neasteptate/ pe neauzite/ precum îngerii” (Poemele).

 

Angela Marinescu, Probleme personale, Edit. Cartea românească, 2009;

Probleme personale este probabil cea mai bună carte de poezii a anului trecut. Din seria extinsă de argumente care confirmă valoarea exceptională a unei autoare pe care nici un critic de poezie nu ar putea-o, astăzi, omite cu bună-stiintă dintr-un ipotetic top five al actualitătii lirice, s-au si enumerat, în vremea din urmă, suficiente: „armele” puternicei (pentru că, în cazul ei, vulnerabilitatea se întoarce în spirit volitiv, de o fortă nebănuită) Angela Marinescu ar consta, bunăoară, în figuratia post-expresionistă specifică, autenticitatea morbidă sau dexteritatea tehnică uluitoare. Ceea ce as adăuga, fără ezitare, ar fi atîtătoarea senzualitate a problemelor personale. Majoritatea poemelor din carte emană un erotism aspru, întunecat, agresiv. Bizar, însă, desi toate vocabulele care îl traduc se înscriu, neîndoielnic, în sfera semantică a sexualitătii afroditice (cum ar fi spus Evola), din ele se degajă exact opusul: un erotism al sufletelor, corporalizat în seria de ek-staze întunecate ale spiritului, dramatic scindat în animus si anima, întors înspre rădăcinile propriei virtualităti biologice si poetice, înfipt, adică, în solul nisipos al unei maternităti angoasante. În egală măsură artă poetică de o luciditate necrutătoare si mărturie existentială aproape sfîsietoare, Poemul cel mai de jos – situat, paradoxal, în punctul cel mai de sus al unui tragism greu suportabil – relevă perfect această limită asumată cu o temeraritate incredibilă si jucată într-o recuzită poetică perfect individualizată: „mamă, simt respiratia ta în ceafă./ sînt, într-un anumit fel, creatia ta./ ai fost o extraterestră/ ce m-ai determinată să fiu o intraterestră./ am penetrat, cu forta, orice./ poezia postmodernă, poezia ludică, poezia tehnică,/ poezia postcoitum, poezia catifelată si poezia absconsă/ a marilor minti îndopate cu informatii abstracte/ venite sub formă de raze toxice si radioactive/ din zona crepusculară,/ mă lasă rece/ pentru că sînt handicapată,/ ca tine./ am fost un obstacol/ programat de tine, mamă./ mi-ai pus la încercare plictiseala si furia, mamă./ mi-ai pus la încercare plictiseala si furia./ singurul bărbat pe care l-am acceptat ca bărbat/ a fost Alex,/ pentru că l-am făcut cu tine, mamă,/ din spuma mării neagră ca smoala./ (…)/ pe nimeni nu am iubit asa cum te-am iubit pe tine,/ pentru că nimeni nu mi-a dat posibilitatea/ să sug lapte hrănitor,/ asa cum am supt de la tine,/ pînă la epuizare/ (…)/ acum, că nu mai esti, sentimentul inutilitătii îmi dă/ tîrcoale,/ ca un cîine stau pe/ mormîntul tău/ si urlu la lună din ce în ce mai stins”. Nicăieri în altă parte instanta auctorială, pe deplin constientă de atuurile ei, nu este atît de orgolioasă si colturoasă, dar în fond atît de tandră în ardenta ei totală. Încă o carte de exceptie a unei poete fără egal.