CĂRTILE POETILOR IESENI
Emanuela ILIE
În căutarea perfectiunii: Rafila Radu
Pentru iubitorii speciilor poematice de influentă niponă – haiku, senry si tanka – numele Rafilei Radu (Elena Anton) este destul de cunoscut. După ce a debutat editorial cu o plachetă intitulată Viata mea cu lună (Editura Cronica, Iasi, 1997), cuprinzînd poeme de respiratie scurtă si alonjă sentimentală, poeta ieseană a publicat două cărti tributare pasiunii orientale: Fuga în haiku (Sedcom Libris, Iasi, 2003), Nuntă pe firul ploii (Editura Sedcom Libris, Iasi, 2006). Evident că în acesti ani scriitoarea nu si-a dezmintit pasiunea nici în viată, călătorind, frecvent, la concursurile si festivalurile de haiku, unde a obtinut de altfel diferite premii si alte distinctii; în fine, a continuat să îsi publice creatiile în revistele si antologiile de gen, cu o regularitate de invidiat. Optiunea pentru formele si miza deloc superficială a acestui tip esentializat de discurs ne este justificată de autoare într-un fel de text programatic, ce prefatează una dintre sectiunile Fugii în haiku, intitulat semnificativ chiar Amantul meu, poezia : “…să-l invităm [pe poetul din noi] la meditatie profundă, contemplatie, armonie universală, disciplinîndu-i discursul, orice-ar vrea să ne spună să o facă, doar în trei versuri, respectînd în acelasi timp si numărul de silabe : cinci, sapte, cinci. Un singur cuvînt numit Kigo să ne indice anotimpul, iar unul dintre versuri să răspundă la întrebarea ce ? altul la întrebarea cînd ? si ultimul la întrebarea unde ? lăsîndu-ne, măcar aici, putina libertate de-a nu respecta o anumită ordine. Cu alte cuvinte, punem poetul să tacă, va rămîne, doar, locul privirii sale“. Resimtit, asadar, drept loc sensibil, înnobilator, al privirii poetului, textul va deveni principala formă de evaziune feminină si chiar substitut deloc conjunctural al erosului, amantul ei de electie. Că erosul rămîne, totusi, o temă predilectă a autoarei de haiku, o vor mărturisi majoritatea poemelor sale, inclusiv cele dedicate în aparentă naturii : adesea, decorul este aproape erotizat (“curg vesti astrale:/ soarele flirtează c-un/ luceafăr timid“ – o Fugă în haiku ; “Numai din gînduri/ Nuntă pe firul ploii – / Buchet aruncat“ – o Nuntă pe firul ploii), iar uneori, în minipoeme explicit erotice, el este redus la o simplă aluzie (“Mi-apari doar veste/ Vom încăpea pe cruce ?/ Doi miri rătăciti“ – o altă Nuntă pe firul ploii).
Admiratorilor de haiku marca Rafila Radu, care ar fi mizat pe o continuare a acestui gen de discurs, următoarele două volume semnate de poetă trebuie să li se fi părut surprizătoare. Resimtind, probabil, impulsul de eliberare din chingile formale, scriitoarea a dovedit că în ultima vreme preferă totusi, în Scrisori pe frunze/ Letters on leaves (Editura Timpul, Iasi, 2008) si Altarul de pelin (Edit. Cronica, Iasi, 2009), textele de o mai largă respiratie. Tempoul poemelor diferă, de regulă, în functie de ardoarea sentimentului dominant, dar niciodată textul nu se mai limitează în formele sus amintite, precum nici nu se grefează exclusiv sau dominant pe sentimentul naturii (desi nu putine fragmente de text pot fi izolate si citite exact ca mostre de minipoeme nipone).
În ambele volume, punctul centrifugal al poemelor este, fireste, nevoia de confesiune a unei feminităti pe deplin constiente de ea însăsi si mult mai dornică de a-si exhiba trăirile si de a le converti în meditatie lirică. Cărtile contin, asadar, o poezie în care stăruie îndelung semnele feminitătii pure, care îsi găseste corespondenti în regnuri si specii diferite, dar si în ritmurile sau hieroglifele transcendentului (a se vedea majoritatea poemelor, neintitulate, din Scrisori pe frunze, sau Ritmul pietrelor zvîrlite, Lumea formelor, Sonata ce-alungă norii din Altarul de pelin). O feminitate ce speră să convertească întreg universul, prin credinta într-o iubire solară, totală, care să dea sens întregului trăit, dar si vag perceputului sau revelatiei. Vocea lirică feminină îsi creionează, în secvente reusite, autoportrete ambivalente, în care principiul oximoronic pare a ordona virtuti si păcate, valori si vicii (undeva aminteste, direct, “biografia cu păcat si înalt”). În esentă, însă, individualitatea poetică ce se relevează în Scrisori pe frunze si Altarul de pelin îsi refuză, programatic, spovedania directă, fatalistă si inclementă. Stie totusi prea bine că Eva postmodernă (“Evă dincolo de rai”) e aruncată într-o existentă ce transformă adesea suavitatea în abjectie, si că detine prea putine sanse de salvare din infernul cotidian. Între ele, de bună seamă, înnobilarea simplului act ontologic prin poesis (“o nastere/ în ieslea unui vers –/ cuvîntul, unică poveste”) sau prin eros. Se explică, astfel, atît vointa de anulare a granitelor identitare exacte, de anonimat (“puterea de-a fi nimeni/mîngîiat de Dumnezeu”), cît si perceptia propriei feminităti drept un avatar al Feminitătii si Frumusetii („a coborît din mit femeia./ prea mult azur/ în jurul unui mugure de sîn!). Deloc întîmplător, una dintre obsesiile autoarei este chiar ritualul nuptial, care dă sens nu numai existentei umane, ci si celei cosmice (Pînza sărăciei, Femeia care-si mărită steaua, Scorbura unui înger, Mireasă din apă, firea, Fosnet). La fel, motivul dominant este cel al cuplului, misterios predestinat încă de la începutul timpului, la care autoarea tine să revină, bunăoară, într-una dintre cele mai sensibile Scrisori pe frunze: „o urmă de lant pe carnea mea/ din alte ere/ mi-i viata lant de mistere/ pe drumul orbilor sunt semne/ mă doare urma de lant din carnea ta/ nu unul, doi suntem/ la pîndă de mistere”.
Cititorul întelege cu usurintă că impulsul ordonator al textelor poetice scrise de Rafila Radu este de fapt încrederea totală în împlinirea erotică, în nuntirea în sens mai larg, căci aceasta conferă existentului un sens ascensional (”în sfera luminii perechea”) si, uneori, vibratia unei rostiri poetice de exultantă („gusti/ iubire-ntr-un poem”). Unghiul care dictează perceptia e prin urmare tributar mai degrabă nostalgiei stenice, decît amărăciunii de a trăi (la modul… feminin!) într-un prezent nemultumitor. O nostalgie a puritătii originare, mai exact: foarte multe texte se articulează pe tentativa de recuperare a unui timp adamic, de către un actant feminin care îsi stimulează abilitatea de a retrăi, la nesfîrsit, cu o memorie senzorială cît se poate de trează, povestea edenică. Apelul la o memorie mitologică fără gres, care permite asociatii si justificări îndrăznete, este, de altfel, cît se poate de evident în Altarul de pelin. Poezia Rafilei Radu e plină, de fapt, de urme ale binecunoscutelor evenimente arhetipale: gestica prozaică este bunăoară asociată gestualitătii simbolice a figurilor semnificative ale mitologiei grecesti (Ariadna) sau crestine (Adam, Maria, Ana, Iisus), evenimentele ce tin de mecanica diurnă sunt comparate cu marile mituri ale umanitătii, iar din recuzita lirică nu lipsesc instrumentarul si figurile cu functii esentiale în imaginarul crestin (potirul, spada, sarpele, îngerul s.a.). Toate din dorinta de a resacraliza universul aproape descentralizat, ce pare a-si refuza esentele tari ale miracolului. În acceptia Rafilei Radu, poezia are dimpotrivă, exact acest rost: de a evidentia sîmburele de sacralitate, synderesis-ul pe care îl poartă fiecare fibră a organicului. Cele mai reusite versuri din Altarul de pelin (“dialogul alb cu un crin/ asa începe orice rai/ martor Dumnezeu”) ne conving de faptul că, într-adevăr, “cu această întîmplare/ începe împărătia”. Dar si că viitorul periplu poetic al Rafilei Radu, în această continuă căutare a perfectiunii formale si tematice, este de urmărit.
