CĂRTILE POETILOR IESENI

Emanuela Ilie

 

 

Valentin Talpalaru: Ultimul vorbitor de umbră

 

 

Dacă ar fi să asociez o sintagmă sonoră poeziei lui Valentin Talpalaru, as opta pentru „singurătatea alergătorului de cursă lungă”. Discret si cumpătat inclusiv în frecventa aparitiilor editoriale, indiferent la toate módele poetice mai mult sau mai putin perisabile la care majoritatea versificatorilor aderă, desigur mimetic si neconvingător, poetul iesean îsi poartă, fără a sîngera vizibil, „orgolioasele mele tristeti” (între care, probabil, si cea determinată de tratamentul injust al criticilor moldavi de prim rang, care îl cam ignoră în ultima vreme), refuzînd totusi constant să adere la vreun grup de influentă care să îl propulseze în loja poeziei. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că este dezinteresat de propria-i evolutie poetică, dimpotrivă: Valentin Talpalaru pare a căuta, mereu, formula cea mai avantajantă, care să îi confere o distinctie si o notă specifică. Exersează, abil, varii maniere scripturale, îsi înmoaie condeiul în cerneluri moderne (cu răsunătoarele, deja hulitele prefixe neo- si post-), dar nu poate neglija nici alexandrinismele poetice de-odinioară, se joacă, într-un cuvînt, cu modelele si resursele po(i)eticului, jucîndu-si, astfel, propria biografie literară.

Ultima carte de poeme a lui Valentin Talpalaru, Ultimul vorbitor de umbră (Edit. Opera Magna, Iasi, 2009, nu face exceptie de la această necesitate ludică prin care se dă relief si pregnantă unei sensibilităti lirice în esentă (si uneori, si în aparentă) rétro. Pastelurile, sonetele si libatiile incluse în aceasta se nutresc în modul cel mai evident dintr-o predispozitie apăsat melancolică, usor bucolică, prin care se valorizează tocmai traditia poetică de cea mai bună calitate. Masca asa-zis traditională, clasică a poetului – recognoscibilă, bunăoară, în structurile ritmate si rimate iesite direct din matca simbolistilor (dintre cei mai rafinati), a modernistilor (dintre cei artizani) sau a cerchistilor (dintre cei teatrali) este însă ridată cît se poate de… postmodern. Ingredientele bine stiute ale postmodernismului, mai exact intertextualitatea, textualismul, autoreferentialitatea, rafinamentul tehnic si în special ironia cu toate formele ei posibile, se mixează, fericit, într-o textură miscelanee care îl prinde foarte bine. Citindu-i O scurtă ochire, spre exemplu, putem respira din nou aerul baladescului cerchist sau oniric, dar unul rarefiat de o constiintă a artificiului, a conventiei care se cere subminată de o ironie subtire: „Cînd noaptea se tîrăste ca motanii/ să-ti lingă seva care dă în pîrg/ statui de abur leagă epifanii/ de stîlpi umili la poarta unui burg.// Din snopul de tăceri civile/ îmi treier cina micului eon/ ajuns cu pasapoarte si stampile/ seful luntrasului pe Acheron.// Si risipind monade ca sestertii/ în lupanarul tîrgului de praf/ ca un bacsis las pe taraba cetii/ milordul – frate al lui Edith Piaf.// Cînd noaptea se tîrăste ca motanii/ pe pîntecul tău lus de catifea/ se-aud prin mahala epitalamii/ la noptile ghicite în cafea.”

Ultragiat de inertiile, exasperările, deprimismele, textualismele si toate celelalte forme de mistificare a bios-ului si a poesis-ului de azi, poetul le opune, cam peste tot în Ultimul vorbitor de umbră, infuzia sănătoasă de ingrediente lirice sută la sută naturale, fireste atent selectionate si migălos preparate. Contextuală atît cît e necesar, (auto)ironică si simbolică atît cît să nu deranjeze, poezia sa este mai degrabă articulată pe dorinta de resuscitare a resurselor unei expresivităti aproape uitate: „Cobor, a cîta oară, să-mi adun/ risipa blondelor tăceri de seară/ pe catafalcuri de tutun/ si note moi dintr-o vioară.// Asta-i urechea-n care nu/ lăsam deloc propuneri indecente/ cu care jucam ping-pong, eu si tu/ la curtile moralei repetente.// Si patul vitreg cu vîrtejuri mici/ în care ne’necam de bună voie/ s-a’ntepenit între secunde, parcă nici// n-ar fi stiut exemplul lui mos Noe/ spre un potop mai bun./ Acum cobor. Să scad si să adun”. Toate textele din carte sînt, la fel ca si acest plurivalent Cobor, subtile si acide, discrete si orgolioase, tandre si nelinistite. Serenitatea, armonia interioară, căldura tonurilor cu care sînt desenate pînzele ultimului vorbitor de umbră sînt, altfel spus, înselătoare. Pentru că pe fundalul oricărui pastel se întrezăresc zone sibilinice, în care melancoliile tulburi capătă luciri întunecat expresioniste, iar frustrările diurne ulcerează violent. Iată, spre exemplu, Libatiile dulci-amărui, de o delicatete si o receptivitate emotională prea putin discreditate de autoironia în fond terapeutică: „Se lasă ceata în pahare,/ timpul beat mort mai vrea un rînd,/ un fluture se-aprinde’n felinare/ si sfîrîie fitilul de pămînt.// Un crai de votcă se arată/ în ochiul tău ca solzii tristi/ pe care scriu ca o erată/ un decalog de navetisti.// Se beau paharele-ntre ele’n/ alcoolic cor si heruvimi/ rup tuicii de la gît mărgele/ spre lauda dragii prostimi.// Astfel se naste apocalipsa/ din setea unei alte alme/ ducînd prin fum si chiu elipsa/ spre vinurile reci si calme”.

Ca fel ca în Libatii, majoritatea textelor prelucrate de ultimul vorbitor de umbră îsi etalează o încărcătură simultană de diurn si de nocturn de concret si de halucinant; o materialitate apăsătoare – sugerată mai degrabă de vocabule ale urbanului golit de sensuri ori burlesc (a se vedea frecventa mahalalei, adevărat cronotop al marginalului emanînd robustete) decît de simboluri ale spatialului agrest – coexistă cu un abur de infrarealitate, cu o boare fantasmatică învăluitoare. Poetul îsi stimulează de altfel permanent capacitatea de a construi mici alegorii ale himericului, ale iluziei recuperatoare. Nu altceva ar sugera preeminenta în carte a toposului umbrei, simbol al precaritătii, al evanescentei. Cum bine o stie si Valentin Talpalaru, umbra este asociată în imaginarul folcloric dublului devitalizat si mortii, iar în psihanaliză inconstientului personal negativ, mai exact sinelui: „prin umbră înteleg partea negativă a personalitătii, suma însusirilor ascunse, dezavantajoase, a functiilor insuficient dezvoltate si a continuturilor inconstientului personal” (Jung). Poetul nostru o identifică si el, prin urmare, cu un fel de alter ego, adică o cópie infidelă, inconsistentă si cu atît mai mult mincinoasă, proiectînd-o însă si în afară, într-o alteritate radicală ambiguă, care poate fi la fel de bine divinitatea, femeia, dar si poezia: „spre cel ce încă mai drămuie iubirea/ ca sîmburul de opiu în laptele din sîn/ punînd pecetea umbrei cioplită cu securea/ cum ai purta spre nară povara unui crin,// spre cel ce doarme încă păcatul învierii/ din ce în ce mai aproape, din ce în ce străin,/ si-i curge-n colt de suflet ca ispitirea mierii/ spre el mă’ndrept să-l mint si să rămîn…” (Cel ce). Inconsistenta, fragila umbră „cioplită cu securea” ca semn distinctiv al tuturor ipostazelor existentului, este, asadar, resimtită ca un pericol latent care pîndeste si propria identitate poetică. De aici, nevoia de a-l diminua prin exercitii de stilizare a unui real contondent, angoasant, dar si a unui ego poetic încă timid.

Badineriile semnate de Valentin Talpalaru sînt, prin urmare, foarte serioase. O Indiscretie „brumarescă”, o Epistolă ratată sau o suavă Domestică recompun, între altele, imaginea unui alter poetic „bicisnic si trecut”, „nătîng si-n ură si-n iubire”, cu elanuri donquijotesti camuflate într-o gesticulatie burlescă. O tristete suav-ucigătoare pare la început a se degaja din această retorică a dezabuzării, fie ea si una răsturnată în artificii trubaduresti. A nu se întelege, însă, Doamne fereste!, că poetul ar fi lovit de vreo maladie necrutătoare de genul celei mai nou-numită „bovarism viril”. Textele sale păstrează întotdeauna pecetea demnă a obiectivării, a detasării (auto)ironice, pe care o preferă oricînd poncifelor atitudinale si retoricilor desemantizate, dar bombastice. Iată, spre ilustrare, cele trei catrene ale unui binevenit Ghid de plictis: „Cînd n-ai ce face, fă-te numai iarbă:/ la prea mult verde poti avea cîstig,/ de ciudă, carnea fiarei o să fiarbă,/ iar în Sahara se va face frig.// Ia ruj de buze dacă nu ai creta/ să desenezi jumatea lunii lipsă/ (stii tu, din jale s-a’ntrupat Electra)/ mi-arăti, nu un surîs, ci o elipsă.// Din cînd în cînd, cam la o vesnicie,/ îndreaptă-mi semnul de’ntrebare, papion,/ si spune-mi la ureche ce-o să fie/ de-i fac mortii mustăti si-i pun melon?” Plictisiti de stereotipiile angoasante ale obisnuitelor poetizări ale mortii din lirica actuală, ne declarăm cu totul de acord cu asemenea (in)decentă propunere de exorcizare a ei prin travestiul ludic marca Valentin Talpalaru…