RECENZII

Emanuela ILIE

Sfîsieri miezonoptice: Alexandru-Ovidiu Vintilă

În cel de-al doilea volum de poezii, miezonoptice. traditia rupturii (Edit. Timpul, Iasi, 2008), bucovineanul Alexandru-Ovidiu Vintilă scrie o foarte bună poezie a crizei, dacă interpretăm astfel primul si cel mai semnificativ element peritextual: traditia rupturii conotează în fond sfîsierea, scindarea auctorială între inovatie si traditie, între retorica noului (inclusiv a celui promovat de valul douămiist) si cea vechiului. Vechiul l-as citi, în cartea de fată, drept clasic, deci valoros; o motivatie a acestei potentiale chei de lectură este însăsi prezenta, în textul propriu-zis, a celor mai variate forme de intertextualitate, de la simpla aluzie la citarea nominală propriu-zisă. Afinitătile (s)elective ale lui tînărului poet sucevean sînt dintre cele mai rafinate: paul celan, nerval, t.s. eliott, rilke, Ion Muresan, iustin panta (am respectat grafia ce apare în poeme) sînt pomeniti efectiv, George Bacovia, Geo Bogza, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu sau Nichita Danilov îsi lasă urme incontestabile în imaginarul liric. La fel, motto-ul unui poem dintre cele mai reusite, muta, decodifică o optiune auctorială si dirijează, inteligent, atentia lectorului înspre o altă cale de acces în lumea textuală: “Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absente a cuvîntului. Urmele acelei tăceri initiale le caut însă în zadar în amintire” (Lucian Blaga). Avem de-a face, asadar, si cu o poetică a cuvîntului, cu toate fazele sale semnificative: preconceptie, rostire si moarte. De la primul icon la ultimul rest al verbului, nimic nu scapă atentiei unui autor preocupat în egală măsură de poetică si poietică, de semnificant si semnificat. Ca magistrul invocat mai sus, Alexandru – Ovidiu Vintilă elogiază totusi mai ales mutenia, ca o posibilă cale de acces în tainele universale, în cosmosul interior si în cel exterior (să ne amintim că majoritatea tainelor, a misteriilor, a riturilor sacre se desfăsurau miezonoptic si într-o tăcere deplină, ambele conditii fundamentale ale initierii): “sînt/ mut cum un os lîngă oase/ sină de fier întins pe pămînt aur în fir/ sîngele mi se urcă pe umăr precum o pasăre fierbinte/ noapte ciuntită si sublimă. cea de pe urmă.” Sau: “peste mine tăcerea se va năpusti lacomă/ aidoma bolii pe care o port./ cum mama fătul./ în ficat unde sîngele nu mai tresaltă// doar psalmul trece dincolo” etc.
Într-un  discurs sincopat, de esentă si expresie avangardistă, cu întreruperi si reluări voite de ritm, cu enunturi lapidare sau frazări de cea mai largă respiratie, scriitorul construieste apoi o serie de ceremonialuri complicate, din care nu lipsesc rostirile încete, “într-o limbă necunoscută”, într-o scenografie ce potentează misterul: “cu o lumînare aprinsă în mîini”, “argintul viu ni s-a topit pe brate/ iată oglinzile ne amestecă demential/ chipurile” etc. Cum nu lipsesc nici ritualurile sacrificiale, estropierile umane sau animale (“bărbati/lesne dedati la jupuirea berbecilor ei nu întelegeau/ nimic se băteau cap în cap tîmplele le zvîcneau înfricosător/ li se scurgea si ultima picătură de sînge gros cum/ întunericul noptii”), într-o tentativă perpetuă de a potenta, blagian, misterul si de a participa la ezotericul unui univers al repetatelor sfîsieri.
Un interes aparte, la o lectură deloc comodă, tinînd cont de multiplicitatea grilelor interpretative (un punct în plus pentru Alexandru-Ovidiu Vintilă, unul dintre nu foarte numerosii poeti tineri ce se arată interesati, cu rezultate palpabile, de mai multe coduri hermeneutice) necesită figuratia si scenele din mitologia crestină, greacă sau extrem-orientală. Interpretarea obligatorie în cheie mitologică a reusitului poem Henada nu este singulară. Un text ca El era mort încă de tînăr – cu un motto din Evanghelia după Matei 13:43 (“Atunci cei neprihăniti vor străluci ca soarele în Împărătia Tatălui Meu”) – narează o sumbră călătorie între viată si moarte, printre “straturi de smirnă străvezie ca argintul viu” si în cîntec de cocosi apocaliptici. Un altul, O tragedie barbară,se petrece în clopote de înviere, în “grădina măslinilor”. În pămîntul tumefiat de umbră,actantul îsi împachetează oasele “răscolite de barabas”, pe cînd în Miezonoptice sau nasterea noii psaltiri se relatează scene de o cruzime potentată de recursul la un topos elocvent, crucificarea: “tu stai întins în cer ce-ti pasă/ pe cuiele din palmele tale dormim/ sîngele ne umple gura ori de cîte ori/ vrem să îti spunem cîte un cuvînt două/ dă-ne pradă prăzii păzeste-te de noi cei/ din trupurile noastre numai noroi/ sub unghiile ionatanei anei veniaminei/ elisei iuditei fiice cuminti ca pestii/ ce-alunecă printre nuferi” etc. Frecventă e si sinonimia sôma-séma, trupul perceput ca o închisoare ce nu e decît o alteritate nominală pentru păcat si moarte (sugestie păstrată si în textele în care apar alte variante ale spatiului închis, asfixiant, precum burta pestelui, camera întunecată, labirintul s.a.): “înlăuntrul meu pămîntul tumefiat de umbră/ eram mutilati de vegetatie scriam căci/ era foarte frig lutul e greu de/ urnit trăieste si el din propria respiratie// ce mă străpunge ca tipătul de cui ruginit”. În fine, un loc central în recuzita lirică este ocupat de nasterea văzută augustinian, ca un început al mortii. nasterea noii psaltiri, spre exemplu, este lunga istorie a unei nasteri ambigue, în asceză si teribilă suferintă: “femeia/ de pe caldarîm sîngera era mistuită/ de propria burtă lacrimile ce-i udau bratele/ aveau lucirea mierii dedesuptul ei/ cîndva a fost o fîntînă de departe părea o rană bine/ adîncită/ de sapte zile nu a mîncat nimic s-a subtiat doar/ abdomenul/ continua să i se umfle în cele din urmă zămisli un prunc/ ar fi voit să strige dar vocea îi secă// născuta/ cînd văzu lumina zilei/ îsi aruncă blestemul crescu în preajma mamei/ singura ei ratiune era.” amirosea a sînge începe ca o vestire a logosului si se încheie cu sugestia unei nasteri-morti într-o scenografie expresionistă: “un cuvînt asteaptă să se nască în vocea ta/ este numele tău ghemuit în/ fiintă cristelnită precum/ oaza desertului vînători si vînat/ se adapă în acel loc umbros care/ se îngrămădeste în noi făcîndu-ne/ să alergăm desculti în pîntecul mamei/ fără glas: apa amirosea a sînge” etc.
Foarte reusite sînt în special textele care detaliază ritualul erotic cu femeia văzută, la rîndu-i, plurivalent. Destinatara sau eroina întunecatelor litanii de dragoste e o stranie, superbă femeie-pasăre, femeie-apă sau femeie-pămînt, asimilată asadar esentelor primordiale, genetice, ale cosmosului pe care îl domină si care prin urmare i se supune fără echivoc. E, în fond, femeia totală, care îl absoarbe cu totul  pe bărbatul care are, în actul erotic ce-l consumă cu totul, iluzia repetată a re-nasterii simultane revelării  absolutului de esentă divină: “femeia mea iubită erai atît de frumoasă/ încît mă vedeam în pîntece de mamă/ căzut în genunchi cu-n înger în vintre” (muta). Sfîsierea totală a actantului liric în sau ca urmare a impulsului erotic transfigurat în reiterare a actului cosmologic originar apare, de asemenea, frecvent în poemele de dragoste ale lui Alexandru-Ovidiu Vintilă. În henada, spre exemplu, este evidentă sfîsietoarea voluptate de erotoman răstignit pe altarul complinirii totale, deopotrivă trupesti si spirituale, într-o indicibilă sacralitate a iubirii, chiar si atunci cînd aceasta pare împletită, neosuprarealist, cu thanaticul: “eu simt podul ca o ceată densă/ fierbinte întunecîndu-mi privirea îmi spune/ descheindu-se la sîni se întinde/ în tăcere pe cearsafuri de fum mă/ ademenea cu miez proaspăt de pîine pe umbra/ noastră arunca bani de metal sîmburi de/ floarea-soarelui a încercat să îngroape/ în femurul meu o visam dăruindu-mi suvite/ din părul ei descîntat mă si vedeam la waterloo/ despicat în dreptul fruntii cu capul întors pe dos/ spre capătul corpului unde mă tin în brate cu sîngele/ răvăsit fosgăiam lăsîndu-mă în voia înfrîngerii unde/ gemeam în toate colturile trupurilor noastre subtiri/ ca niste batiste arse de tipătul estompat al tăcerii”. Cu ruptura devenită traditie a imaginarului liric deja recognoscibil, autorul miezonopticelor construieste o serie convingătoare de ritualuri halucinante ale sfîsierii de sine întru alteritate.

 

Home