RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE

 

Emanuela ILIE

Radu Florescu – Probă de viată
 Editura Conta, 2008

Ca si precedentul op al discretului nemtean, Rău de Pămînt (Editura Dionisos, 2004), Probă de viată constituie documentul liric care certifică, în datele cele mai consistente, profilul intens reflexiv al unui temperament elegiac, speculativ. Desi pare marcat în special de o acută luciditate a vanitătii lucrurilor, fiintelor si locurilor între care vietuieste, Radu Florescu îsi refuză imersiunea în straturile abisale ale fiintei, sanctionînd astfel, indirect, abuzul de sugestii si implicit de interpretări psihanalitice. Ceea ce preferă, în mod evident, este o poezie a plîngerii temperate, insinuante, solemne, declansate în special de senzatia clară de captivitate. Subsecvent marii obsesii din Probă de viată, spaima difuză determinată de constiinta situării permanente la o limită hotar („stau între două lumi care se locuiesc reciproc”, notează undeva poetul), motivul captivitătii este reluat, în varii forme si tonalităti discursive, pe parcursul întregii cărti. Undeva este exploatată imaginea binecunoscută din imaginarul grecesc, sinonimia sέma-soma; această formă a întemnitării înpropriul corp-închisoare, deci în însusi miezul fiintei, este resimtită, probabil, drept cea mai gravă sanctiune ce poate fi aplicată umanului, alături de moartea logosului, căci amîndouă împiedică decriptarea sensurilor lumii: „ascuns în mod nefericit după oasele fruntii/ sacrific întelesurile acestei lumi pînă la limită./ în jurul meu dispar toate cuvintele/ măcinate hăpăite/ de creierul meu neguros ca după tornadă”. O realitate crepusculară, a cărei iminentă obsedează un poet cu o fizionomie sobră si o gesticulatie ritualică, deloc ostentativă. Altundeva este înregistrată o altfel de captivitate, aproape la fel de destructivă si, fireste, descrisă în sonuri identice, de lamento surd, discret, însă la fel de puternic – captivitatea în memoria devoratoare a superbiei erotice, devenită fantasmă: „nici urmă prin satul meu despre fabuloasa/ mea poveste de dragoste./ doar în nisipurile galbene în care se ascund/ mici popoare de vietăti cenusii/ recunosc o asemănare usoară/ aleg pentru viata de aici anatomia exactă/ a unui gîndac strivit cu palma din dragoste/ (…)la capătul celălalt printre ferigi înalte/ îmi descopăr chipul într-un luciu de apă./ stele în aer stele în pămînt cutreieră/ cît se poate de calm nordul si sudul”. Aceasta e, de altfel, miscarea specifică a liricii lui Radu Florescu, de alunecare lentă a nelinistii sau anxietătii în suavă descriptie a unui eden vegetal, pe care, la fel ca, să spunem, Ioan Radu Văcărescu, autorul Probei de viată îl resimte drept primul si, în fond, cel mai eficace antidot la orice morb al fiintei totusi însetate de celest…

Victor Teisanu – Fulgul si umbra, Editura Timpul, 2008, Arta îndoielii, Editura Timpul, 2008, Elegii si extaze, Editura Timpul, 2009.

Nici Victor Teisanu, poetul prolific mai peste limitele iertate (da, nu mai putin de trei volume de versuri a scris într-un singur an, parcă pentru a dovedi că, în aceste „cumplite vremi” de penurie economică, scriitorului moldav – mai generos din fire, se vede treaba – îi sade bine să nu îsi inventeze si o criză creatoare) nu îsi refuză luxul speculatiei filosofico-lirice. Lăsînd gluma la o parte, imaginarul scriitorului atins de aripa confuziei generatoare de poezie abundă în simboluri ale efemeritătii, relativizării si evanescentei. Titlurile în sine sînt, de altfel, capabile să sugereze suficient recursul frecvent la imagini ale confuziei identitare, ale efasării treptate a profilului biografic sau poetic stiut: Poveste confuză, Chipul negatiei, Ca o enigmă, Neliniste, Cu pasi incerti, Echilibru precar. Poemele cu aceste titluri (selectate, atentie, numai din ultimul din cele trei volume apărute la editura Timpul) datorează, de altfel, foarte mult revelatiei sub semnul căreia întreaga scriitură a lui Victor Teisanu este acum pusă: odată cu perceptia relativitătii lumii, individul si în spetă artistul resimte acut relativizarea modalitătilor lui de expresie. Cuvintele, mai ales, ca si sentimentele însele, chiar poezia („lan de spini/ pe care-l cosesti/ noapte de noapte” – Coroana de spini), devin ineficiente în fata agresiunii lumii – deloc întîmplător, în cărti se repetă lexeme ale violentei extreme: „securea bine ascutită”, „cutitul sticlos al măcelarului”, „visul sîngerînd peste nori”, chiar „poezia, amantă perfectă/ va trece din pat în pat/ siluită în toate veacurile”. O asemenea „călătorie/ prin sufletul întunecat”, împovărat nu atît de „carcasele trupului”, cît de povara „viforului nocturn”, al îndoielii de sine, de lume si chiar de poezie, luînd undeva forma unui premonitoriu Semn rău, nu poate sfîrsi decît într-o notă (fals) testamentară: „S-a încheiat/ si turnirul umbrelor/ iată desenul/ unui trup care cade// (…) gata/ si ultimul turnir/ umbrele se retrag/ în viata lor viitoare”. Acesta să fie Ultimul turnir al lui Victor Teisanu? Poate ultima extază, mai degrabă cinică, decît elegiacă, a unui mare iubitor de poze, simboluri si lupte identitare…

Dionisie Vitcu – Bongoase si chiznovătii din capu’ meu, Editura Pamfilius, Iasi, 2009

Pe post de medicatie antidepresivă, opusculul de Bongoase si chiznovătii din capu’ actorului Dionisie Vitcu se poate recomanda, ca o lectură usoară, transparentă – cu sensurile si mecanismele formale de tot la vedere, ceea ce nu stirbeste din plăcerea de a le parcurge. Structurat pe trei cicluri (Bongoase si chiznovătii, Cu traista-n băt printre parlamentari si Nerusinate), volumul contine sugubete reflectii asupra conturului vizibil, mai mult sau mai putin kitch, dar si resorturilor ascunse ale lumii în care trăieste auctorele, galant cînd se cuvine, ascutit la limbă, cînd punctează tarele umanitătii (în genere) si ale tagmei artistilor locali (în particular). „Eroii” de duzină ai fistichiei adunături politice aflate, hélas!, la cîrma tărisoarei, aristocratia demodată, dar cu pretentii, „traficantii” de alcooluri mai mult sau mai putin tari si de vorbe mai mult sau mai putin dulci, scriitorimea – în aparentă emitătoare de rafinamente intelectuale, în fond cît se poate de plebee –, „diplomatele” reprezentante ale sexului frumos, cocotate, din motive de... „buric sau curri culum... vitae”, în vîrful (?!) ierarhiei si alte categorii sociale pitoresti îi atrag îndeosebi interesul, prilejuindu-i caracterizări lapidare, de regulă în format epigramă bine tintită. Cunoscătorii artistilor (în marea majoritate crezuti, iar nu născuti!) de pe malul Bahluiului se pot, spre exemplu, delecta cu fise portretistice tăiate fără gres, în hîrtia unei identităti psihomentale inutil camuflate în ridurile unei măsti sociale. A se citi, spre ilustrare, Răspunsul artistului, Purtătoarea de cuvînt, Ecuatie literară, Respinsă la arte, Fabulele, Unei ‘seacspiroaice’ sau Poetului Daniel Corbu. Ultimului îi revine... onoarea de a fi si adresa spumoasei apostrofări, nu tocmai prietenesti, din Nedumerire, pe care mă grăbesc să o reproduc, în încheiere, ca o mostră a talentului de portretist abil, indulgent si nu prea cu amicii de meteahnă (fireste, literară!), înzestrat, în orice caz, cu hipersenzorialitatea modelului invocat de mai multe ori în carte:  „La Princeps-Edit pe use,/ Stă pe cap cu tăti cele,/ Arătare de păpuse,/ Corb, cocor, sau borta Stelei?” Într-adevăr, versificatorul plin deopotrivă de haz si de of Dionisie Vitcu simte enorm si vede monstruos…

Crisu Dascălu – Colivia belgrădeană,
EuroPress, Bucuresti, 2008

Pretextul reveriilor din ultimul volum (cel de-al saselea) de versuri scris de Crisu Dascălu este, fireste, călătoria belgrădeană a autorului, prilej ideal de cunoastere a alteritătii geografice si entice. Prima parte a cărtii adună asemenea impresii de călătorie, stampe inserate într-o pînză a re-compunerii unei lumi pitoresti în ineditul ei, deci misterioase si incitante: artarul secular dintre Dunăre si Sava (Binele zilei), sasia Nada, „Iesind din peisaj/ Cu bratul îndoit si afectuos,/ Ca si cînd l-ar strînge la piept/ Pe Iisus” (Altarul unei singurătăti), bătrînul partizan Sima, plimbîndu-se într-o cărută trasă de un măgar într-un Peisaj inventat ori o aparent banală călătorie cu tramvaiul (Ultima statie) sînt, spre exemplu, catalizatorii reflectiei lirice a vizitatorului belgrădean, co-participant activ la ceea ce îi pare în fond miracolul existentei diurne într-un oras al diversitătii. În esentă, însă, textele explorează ideea obsesivă a continuitătii (convertite uneori în discontinuitate): a vietii în moarte, a trecutului în prezent, a individualului în general si implicit a tuturor formelor si principiilor ontologice. Mai evident, acest contrast de fond este dilatat în Păianjenul memoriei, Vera, Devotiune sau Ieriul din azi; acesta din urmă, chiar textul de uvertură a cărtii, substantializează si interferenta, necesară, creatoare, dintre exterioritate (fie ea si una în sens strict urban, ceea ce include însă atît geograficul, arhitectonicul, tehnologicul s.a., cît si umanul propriu-zis), respectiv interioritatea poetică, reflectantă: „Atunci cînd Belgradul mi-a intrat/ În creier/ Gîndindu-mă,/ Atunci cînd Belgradul mi-a locuit inima/ Iubindu-mă”. Ultimele poeme ale cărtii detaliază tematica mai largă a cunoasterii si a mistificării de sine ori conditia poetului într-o lume a imperfectiunii, grotescului si kitch-ului devenite norme ontologice. Singur, artistul este Ars de transcendenta plină, de reveria fecundă a misteriosului increat continut de operă : „Visez/ Tabloul ascuns în/ Culorile/ Rătăcite norocos/ Pe sevalet/ Înainte  ca mina pictorului/ Să ezite între pensulă si clondir.//...// Presimt/ Poemul zăvorît/ În dezordinea alfabetizată/ A dictionarului,/ Înainte ca buzele tale/ Să-mi condamne gura”…

Daniel D. Marin – L-am luat deoparte si i-am spus
Editura Brumar, Timisoara, 2009

O altfel de poetică a limitei pare a propune Daniel D. Marin, unul dintre poetii douămiisti de o discretie si o sensibilitate aproape neobisnuită (si care determină, am senzatia, o usoară tendintă de respingere din partea nucleului „tare” al congenerilor prezenti în mai toate topurile zilei). Mai ales în ciclul domnisoara o., poetul dă impresia situării „la muchie” (deloc întîmplător, si titlul unui poem expresiv): între ambiguitatea si transparenta semantică, între minimalismul si ab-normul notatiei, între platitudinea si profunzimea discursivă, Daniel D. Marin glisează perfect constient, pentru a tatona, în fond, posibilitătile plurivalente de manifestare pe care poezia de bună calitate a promotiei le are astăzi la îndemînă. Poetul adună si des-face, răbdător, secventele-cheie dintr-un tablou pe jumătate golit de semnificatii, pe jumătate hipersimbolic, aflat în plus într-un perfect echilibru între suavitate (mai evidentă) si abjectie (mai degrabă în stare latentă). Decupajele narative sînt aglutinate într-o succesiune fadă, albă, dar ordinea „cuminte” a cuvintelor ascunde semnificatii dintre cele mai stranii, precum în batman (o posibilă rescriere inedită, în cheie postmodernă, a mitului zburătorului în figurile consumismului cinematografic, Batman si Zorro), un joc nou sau mingea (interesante treceri ale eroinei lirice dincolo de apele adînci ale oglinzii aparentelor înselătoare ale lumii). O schimbare de perspectivă este evidentă în ciclul dragonul fără Aripi, ce conturează un tablou cu mult mai animat, mai pitoresc – nu si mai semnificativ, desi bestiarul care îl interesează, aici, pe Daniel D. Marin (caracatita, dragonul cu sau fără aripi, lebăda) are, în felul lui, latente simbolice indiscutabile. Universul mărunt, „fosnetul animalelor mici/ noaptea pe iarba umedă” este, aici, nu atît resursa energetică primară a fiintei ce nu încetează, vreodată, a se copilări (ah, Arghezi!), cît sursa fascinatiei poetice, din moment ce unele texte par a de-monta mecanismul constructiei poetice. Cum stim prea bine, circuitul viată-text functionează ca o relatie biunivocă: cîteodată poemul înseamnă recurs la halucinatia devenită realitate (ca în finalul din un cap de om), altădată realitatea capătă reflexele himericului, gratie fanteziei fecunde a creatorului, precum în lebăda:„privesc lacul si o lebădă apărută/ de nu stiu unde alunecă aproape ireal/ printre bărci si hidrobiciclete. astept/ să se apropie si timpul se dilată umerii mi se/ apleacă de parcă as duce o greutate imensă/ dar invizibilă…// încît îmi pot imagina că totul este/ un ocean în miniatură unde lebăda pare un/ mic aisberg care se topeste încet sub soare”. Ciclul următor, cînd a ajuns lîngă noi, constă într-o suită de aventuri onirice, într-un registru nocturn ce proiectează asupra fiintelor angrenate într-un ambiguu joc de-a viata, moartea si dragostea, un halou fantasmagoric, lunatic. Lăudabil este faptul că insertiile intertextuale abile, mai evidente în textele din această parte a cărtii (unde sînt decelabile, spre exemplu, resturi ale mitului păsării Phoenix, al lui Prometeu, dar si ale fictiunii romantismului noir) nu stirbesc din aerul de prospetime si autenticism al dictiunii poetice. Confesiunea mai pronuntat biografică revine mai pregnant în ciclul ultim, ca un duh straniu, o sensibilă anamneză a finalului de copilărie, cu tot ce are el mai emblematic: mai întîi, asteptarea febrilă a evenimentului straniu, simbolic în ordine existentială (un ceva ambiguu, în care se amestecă eroismul de influentă livrescă si reverberatiile unui erotism abia intuit – a se vedea, spre exemplu, ca un duh straniu sau la marginea pădurii), apoi nevoia sporită de compensatie onirică pentru frustrarea real(ist)ă, precum în un obicei ciudat ori acolo departe. În ansamblu, un volum ce demonstrează că Daniel D. Marin este unul dintre poetii tineri a căror evolutie se află într-o curbă ascendentă, de bun augur.

Stefan Bolea – Noaptea instinctelor
Editura Brumar, Timisoara, 2009

Scenariile – aproape apocaliptice, aproape grotesti, aproape funambulice –din Noaptea instinctelor sînt de inspiratie avangardistă si substantă voit psihanalizabilă. Pe fundalul fotogramelor miscate de poet cu o lentoare sadică, se plimbă fantose descărnate, resturi ale unei umanităti cu instinctele teribile, pronuntat agresive, exacerbate peste măsură. În primul plan figurează, la fel, un actant pe seama căruia sînt atribuite cel putin urme ale complexelor binecunoscute (al lui Oedip, al lui Narcis, al lui Cain s.a.), tendintele literaturizate de marchizul de Sade sau de Sacher-Masoch, ca si un ireversibil instinct ucigas: „fac autostopul cu capul iubitei mele în mînă/…/ ajuns acasă, am luat un briceag din sertar/ si i-am spart ochii iubitei – aproape am lesinat de bucurie/ somnul m-a năpădit după efort//… am început să miros, m-am pus în patru labe/ mi-am mînjit fata si pieptul de sînge ca indienii/ si am sărit la beregata trecătorilor/ scuipam, mugeam si muscam ca un împielitat/ n-a scăpat unul de împunsătura mea// cînd m-am trezit, iubita mea făcea autostopul cu capul/ meu în mînă/ un camion a accelerat si ne-a zdrobit pe amîndoi/ am văzut totul” (noaptea instinctelor). Alteritatea scripturală a instantei producătoare de acest gen de texte, tulburătoare prin gestualitatea pronuntat brutală si atmosfera funest onirică, are un comportament psihotic descris cu un cumul de detalii desprinse parcă din catalogul simptomatologiei de gen. în special ciclurile mediane, Anal si Angst, recompun minutios tulburările comportamentale paranoide ori schizofrenice ale unui erou pe jumătate transmutat într-un univers paralel, al instinctelor criminale, în fine eliberate: „am aterizat într-un no man’s land/ imposibil/ parcă talpa îmi fusese suprimată/ glezna fiindu-mi sudată direct în asphalt// parcă executasem un pas într-o altă lume/ o zonă cleioasă, de gumă/ ce te momea ca o mlastină/ spre profunzimi criminale” (accident). Constant atras de „imperiul umbrelor” de dincolo, lăsîndu-se antrenat în fulgurante excursii imaginare prin teritoriul psihotic-ului (a se vedea toate secventele din psihotic#1... psihotic#6), dublul textual al poetului trăieste însă egal dezgustul urias fată de universul cotidianului frust, fată de viermuiala oribilă („jerbă de oase, flegmă si sînge”) în mijlocul căreia pare con-damnat să îsi ducă existenta. Priza la real dă uneori senzatia că o depăseste pe cea la imaginarul fantast. Texte precum rumoare, tyler?, intersectie sau omv se grefează pe o acută perceptie a răului, a mizeriei de România, pe care lucidul coborîtor în cercurile infernului cotidian, cu veleităti de cartograf al „putreziciunii si întepenirii/ dincolo de oglinzile sparte”, o înregistrează cu o fidelitate dureroasă. În totul, un univers al vertijului, halucinatiei si decăderii lente, în care nici măcar iluminările rimbaudiene nu îsi mai pot găsi rostul. Fatum-ul plasat în pozitie finală pare că anulează chiar si ultima sansă, cea a supravietuirii culturale: aflat într-o ultimă etapă a călătoriei dantesti, eroul liric îsi contabilizează încă o revelatie, una dublă, de această dată: a pierderii de sine si, simultan, a regresiunii simbolurilor religioase, livresti, mitologice etc. Dar (precum eroii, în esentă tragici, ai miturilor evocate în subtext sau prin insertii intertextuale) se încăpătînează să reziste si acestui din urmă asediu, promitînd, am senzatia, o revenire ulterioară în fortă: „Ultimul nivel e subsolul/ unei biblioteci mai ample/…/ si trebuie să lupt/ să urc/ asemeni unui sisif nevropat/ ce face jonglerii cu bolovanii/ în conditii de avalansă”. Originală artă poetică a unui scriitor douămiist de care cu sigurantă vom mai auzi…