Emanuela ILIE

Inaugurăm, din acest număr, o rubrică nouă, dedicată exclusiv poetilor ieseni, mai vitregiti din ratiuni inclusiv (nu exclusiv, cunoscătorii vietii – si pietei! – literare autohtone stiind bine la ce mă refer) teritoriale decît, să spunem, colegii lor din capitală sau din alte centre universitare românesti. Asadar…

SERBAN AXINTE ÎN LUMEA TI-A IESIT ASA CUM AI VRUT

O figură aparte, în plutonul tinerei poezii iesene, tine să facă de ceva vreme Serban Axinte, tînărul cercetător stiintific la Institutul de Filologie Română „A. I. Philippide”, autor, pînă la această dată, al volumelor Starea balantei (1996), Pragurile Apeiron (1999) si Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut tu (2006). Mă opresc, pentru moment, la ultimul si cel mai bun dintre ele, apărut la editura bucuresteană Vinea. Si cum, în excelenta prefată a lui Doris Mironescu, se urmăreste minutios evolutia de ansamblu, ca si tensiunile secventiale ale noii lumi configurate atent de poetul iesean (comentatorul analizînd pertinent fiecare ciclu al acesteia), mai profitabil mi se pare a încerca o re-evaluare a volumului după dominantele sale, si nu după diferentele specifice care există, într-adevăr, între lumea ti-a iesit asa cum ai vrut, apoi tub si cîntec de leagăn pentru asasinul meu.
Într-o ordine aleatorie a constantelor cărtii – si poeticii lui Serban Axinte – as începe, asadar, cu tematizarea parodică a autorului. „Auctorele” specific universului creat în Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut tu se prezintă cu dezinvoltură drept un ins mimat comun, posesor dezavuat al unei existente prozaice, ce­-si poartă cu resemnare conditia (a se vedea, din acest punct de vedere, alterii textuali predilecti, precum insul cu o lingură de aluminiu sau cel cu haine de arlechin si buzunarele pline de pietre). În fiecare detaliere a acestei conditii transpare însă incongruenta de profunzime a identitătii poetice cu alteritatea obiectuală si ontologică în care vietuieste si de care, nu de putine ori, este asediat. Sfîrseste, prin urmare, a si-o converti într-o veritabilă poveste, una cînd potentat dramatică, sumbră chiar, cînd grotescă, accentuat parodică, dar întotdeauna dinamică. De altfel, si sonurile în care se dau glas tensiunilor poetice (dar si poietice, precum în cele mai eficiente neurotonice) sînt divergente. În genere, totusi, s-ar spune că scriitorul împrumută din inflexiunile vocii unui poeta vates ce anuntă, uneori oracular, profetic, avertizator, alteori de-a dreptul disperat sau patetic, apocalipsa generalizată ca simplu reflex pentru extinctia proprie, singura care îl interesează cu adevărat: „imediat vor defila prin fata mea/ clapele pianului,/ masinii de scris, nu vor să-mi spună,/ voi vedea lumea albă, lumea neagră,/ mai bine decît în fata televizorului mă voi simti/ în ultimele mele clipe de luciditate;// apoi se va opri brusc curentul,/ se vor auzi niste tipete,/ un sunet prelung, ascutit,/ apoi va fi mai multă liniste,/ mai mult loc pentru cei de lîngă mine” –lumea ti-a iesit asa cum ai vrut (1).
Abia într-o asemenea pecetluire a constiintei imposibilitătii de evadare dintr-un infern domestico-urbano-generaliza(n)t stă miezul amar, patetic al cărtii: „lumea e într-adevăr la picioarele mele,/ nu mai astept decît să vină cineva si să-mi profaneze mormîntul/ ca să pot iesi de acolo.”(ca să pot iesi de acolo). Dar, cum se poate observa si din versurile citate mai sus, ca si din toată puzderia de secvente de gen, lesne de selectat din oricare ciclu al volumului, lui Serban Axinte îi repugnă nu atît accentuarea carentelor de sensibilitate, cît contabilizarea disperată a surplusurilor de afectivitate, cu iz psihanalitic – într-un text intitulat semnificativ a day after black wednesday, apare sugestia unei posibile interpretări freudiene a „angoaselor din acelea care te îngheată cu totul/ si fac din tine un mort/ într-o carcasă/ de bărbat tînăr si frumos”, angoase explicitate pe larg în întreg ciclul cîntec de leagăn pentru asasinul meu. De aici, sfîrsitul în poantă usor frivolă al unora dintre texte, lucidă revenire în matca autoironiei salvatoare: „gata, azi spun o rugăciune,/ fac o piruetă, mă dau pe gheată,/ pornesc masina de spălat, închid aragazul,/ îmi pîrlesc sprîncenele cu bricheta,/ desenez un elefant pe o frunză,/ miros mîinile iubitei mele,/ gust din mîncarea pentru mîine,/ îmi dau singur foc la valiză”.
Este evidentă, în fine, constiinta manipulării resurselor livresti, bine asimilate în actualul volum. Livrescul nu sufocă însă niciodată respiratia proprie, ci doar îi dictează, cînd si cînd, tempourile. Dovedind o cultură poetică solidă, tînărul autor nu se sfieste, e adevărat, a-si recunoaste trecerea prin arsenalul modernist si neomodernist, decelîndu-si parte din surse – sînt transparente în special replicile cu adresă bacovienă, stănesciană sau soresciană. Serban Axinte dovedeste, însă, în volumul de fată, că mai ales polifonia stilistică postmodernă nu îi e străină. În această din urmă trăsătură, ca si în constiinta artificiului care transpare în multe pagini din Lumea ti-a iesit asa cum ai vrut, rezidă semnele unei gîndiri artistice suficient de mature pentru a se situa în text si simultan în afara lui. Poetul iesean dă senzatia că scrie în maniera si simultan că discretizează optiunile poetice ale unora dintre congeneri. Si stie, cu sigurantă, a păstra echilibrul necesar între confesiunea patetică, „biografistă”, si distantarea rece, parodierea în tuse groase a feliei de viată „autenticiste”: „gata, te strig pe mai multe voci,/ te aplaud de la distantă,/ da, pelicula de gheată a crăpat/ si am căzut în bularga viselor,/ în nicolina precupetelor nefericite” (o muzică dăunătoare oamenilor) etc. etc. În această abilă echilibristică între formule si dictiuni atît de diferite, cel putin în aparentă, constă în definitiv principalul merit al lumii poetice actuale, care, în sfîrsit, i-a iesit asa cum a vrut lui Serban Axinte.