CĂRTILE POETILOR IESENI

Emanuela ILIE

Carmelia si alterii ei

 

Poeta Carmelia Leonte se află, iată, la al treilea volum de autor, după Procesiunea de păpusi (Editura Helicon, Timisoara, 1996) si Melancolia pietrei (Editura Junimea, Iasi, 2003-2005). Mult? Putin? Greu de spus, într-o epocă în care pretinsi poeti scot volum după volum, convinsi parcă de faptul că numărul conferă implicit si calitate, sau că periodicitatea aparitiilor editoriale îti conferă un plus de vizibilitate.  Spre deosebire de veleitarii de acest tip, din ce în ce mai multi si mai zgomotosi, Carmelia Leonte beneficiază, însă, în afară de un talent real, de cîteva calităti care fac inutilă orice speculatie de gen. Mai întîi, o rară discretie, îndoit comportamentală si publicistică, provenită, cea din urmă, dintr-un bun simt care o îndeamnă să stea deoparte de orice „gască” literară, indiferent de riscuri. Apoi, un perfectionism specific, în fond, talentelor autentice, care nu se pot „îndura” să se despartă prea repede de nici un vers, „aruncîndu-l” în lume abia după ce îl slefuiesc îndelung. Gestatia îndelungată prieste, si avem numeroase exemple care să o confirme, atunci cînd autorul în cauză foloseste timpul cu luciditate si măsură, si nu cu furia pe care ti-o dă, în definitiv, doar neputinta. Ca să nu mai vorbim de faptul că intensitatea pe care o presupune combustia artistică nu creste, stim bine, direct proportional cu rapiditatea versificării… Consecventă cu un asemenea cod atitudinal împrumutat, din viată, si în scriitură, Carmelia Leonte pare a se păstra, în fine, în afara oricăror mode poetice mai mult sau mai putin perisabile. Indiferentă la asaltul oricăror maniere scripturale pe care le consideră trecătoare, ea rămîne desigur mereu egală cu sine. A descoperit, ce-i drept, formula care o avantajează cel mai bine, conferindu-i o distinctie si o notă specifică vizibile încă din Procesiunea de păpusi, accentuate odată cu Melancolia pietrei si confirmate în cartea de fată. Să o observăm, încă o dată, îndeaproape, pentru a observa si ceea ce aduce în plus Gratia viespilor din urmă.
La fel ca si primele două, cartea de fată constituie mai întîi un admirabil exercitiu al cifrării si în egală măsură al descifrării metareferentialului, sanselor culturalului de a-si resuscita cele mai puternice, din punct de vedere atît estetic, cît si existential, resurse. Între ele, desigur, mitologia, mai ales cea greacă si cea crestină, ambele, în viziunea autoarei, depozitare perfecte ale spiritualitătii lumii, pe care (mai ales) poetul postmodern este liber să le resusciteze. Fără grija de a-si pune astfel în pericol propria identitate lirică, ci cu certitudinea că prin acest recurs poate să si-o re-valorizeze. În miturile vechii Helade, mai ales, un scriitor cu disponibilitătile si inteligenta scripturală a Carmeliei Leonte poate descoperi irizări vizionare, spasme existentiale, revelatii si alegorii sublime ale destinului etern. Din această incredibilă fervoare existentială si meditativă, el nu trebuie să ezite a împrumuta, dar numai pentru a le interpreta din nou, deci pentru a le re-crea.
„Carte de recitire”, asadar, din acest unghi perceptiv ce o apropie de mai vechea Melancolie a pietrei, Gratia viespilor pune în miscare o întreagă strategie a intertextului mitologic. Dar o inventariere aridă a tuturor puseelor sau resurselor mitologice ale poetei (în volumul precedent, sumbra istorie de iubire incestuoasă dintre Fedra, sotia lui Tezeu si Hipolit, fiul ei vitreg; aici, la fel de intensa poveste de dragoste si de ură a Iphigeniei, Clitemnestrei, a lui Agamnenon si Oreste, desi se pot suspecta, bunăoară, si trimiteri la mitul androginului, al păsării phoenix, al lui Pygmalion sau Orfeu) nu interesează decît pentru că ea relevă, odată în plus, cît de plin de semnificatii poate deveni filtrul culturii atunci cînd se pliază pe o sensibilitate usor anacronică – si mă gîndesc exclusiv la conotatiile pozitive ale termenului. Iphigenia în contemplatie tematizează, între altele, acea profunzime de esentă a simplitătii aparente din discursul culturii antice, pe care autoarea îsi doreste parcă a-l fi mostenit aproape genetic: „N-am stiut niciodată ce înseamnă să fii sărac./ Cînd s-au despicat stîncile, cu trosnet,/ eu m-am strecurat în inima lor./ Nimeni nu mă vedea./ Stîncile se balansau, la stînga si la dreapta./ Apusul soarelui a venit ca o pisică arămie / să-mi toarcă la ureche./ Am ascultat.// Zeitele s-au/ dezgolit si au început să implore./ Carul de foc le trăgea înapoi,/ soarele meu le trăgea înainte./ Întreaga lume se balansa la stînga si la dreapta./ Eu priveam.// Nu mostenesc bogătia părintilor,/ ci simplitatea pietrei,/ al cărei chip mereu se ascunde”. La fel, în Oreste, despre simplitate, actantul liric mărturiseste a fi ucis în numele aceleiasi simplităti eliberatoare: „Astă-vară, într-o noapte tîrzie,/ am văzut statuile doborîte si plutind./ Erau ostasii tatălui meu./ La chemarea ta, marea s-a oprit,/ statuile s-au întors cu strigăt./ Erai atît de vie!/ De atunci îmi doresc simplitatea,/ bucuria de a trăi./ În numele ei, am ucis”.
Carmelia Leonte converteste, asadar, trăirile proprii, senzatiile, emotiile de factură diversă, într-un fel de solemne, grave meditatii transistorice. Teritoriul predilect de evaziune al poetilor sensibili si autentici, spatiul recluziunii deloc fortate, care privilegiază descoperirea si potentarea sinelui, rămîne prin urmare, în cazul autoarei Gratiei viespilor, într-un relativ con de umbră, care nu efasează însă, ci sporeste expresivele, miraculoasele spirale ale interioritătii prea rănite. E un fel de a spune că poeta dă senzatia că depăseste relativ usor albia eului, planul subiectivitătii si asa fragile, printr-o plăcere uriasă, o voluptate a construirii de scenarii atemporale, în care actantul e în aparentă altul. Încă din trecerea în revistă a elementelor peritextuale se poate observa că alterii pentru care optează, în această tentativă de alienare constientă de un sine obsesiv (proces paradoxal însă transformat în exact opusul său – introspectie, clarificare si validare de sine) sînt în general purtătorii unui mesaj existential binecunoscut, asadar provocator ca virtualitate re-interpretativă: textele se numesc, de pildă, Iphigenia, Iphigenia în asteptare, Iphigenia, despre fericire, Agamemnon sau Agamemnon, despre ambiguitate. Dacă în biografia reală a autoarei discretia este, cum am mai spus, un cuvînt de ordine transformat aproape în cod atitudinal, s-ar putea spune că si în spatele tratărilor poematice ale Carmeliei Leonte se ascunde un cod existential în care primează discretia, ca o formă de camuflare a vulnerabilitătii. Poeta cu reale înclinatii dramaturgiceîntelege că formele de deghizare, travestiul, masca, si mai ales cea mitologică, sînt oricînd preferabile afisării ostentative a traumelor sau frustrărilor feminitătii neîntelese. Undeva recunoaste, e adevărat, prin vocea lui Agamemnon, ambiguitatea cuvîntului, capacitatea lui de mistificare si mai mare a adevărului (oricum relativ!) si, imediat, ineficienta oricărui mijloc de acoperire, de camuflare: „Dintr-o dată mi-am dat seama că as putea/ să spun două lucruri contrare în acelasi/ timp,/ ceea ce nu mă face mai putin bărbat în ochii oamenilor.// Să spun da si nu, acoperindu-mă totodată// cu mantia adevărurilor incontestabile”. Dar, chiar si posedînd această luciditate extremă, Carmelia Leonte nu-si poate refuza nicicum voluptatea acoperirii, a dezvelirii prin acoperire, procedeu atestat în literatura noastră încă din vremea primelor ieroglifelor fictionale. Oreste, hăituit într-un poem al autoarei noastre mărturiseste în fond a fi locuit de acesti alteri nedomesticiti, dar blînzi, un fel de demoni care îl sfîsie pentru a-l vindeca de propriile angoase: „În lunile fără sot vin animale invizibile/ si mă-mpresoară, si mă mîngîie/ cu gesturi aproape omenesti./ Deschid ochii mari pentru că în jurul meu e lumină./ Si dincolo de lumină, trupurile animalelor./ Ele pleacă din mine ca dintr-o încrengătură/ care nu le mai încape”.
Poezia Carmeliei Leonte lasă, asadar, impresia că trăirea imediată a unei întîmplări a fiintei este instantaneu filtrată printr-un fel de vocatie contemplativă. Aceasta îi permite si să desfăsoare, în unele texte, o imagerie complicată, o serie de scheme si mecanisme amintind de scenografiile marilor tragedieni, revalorizati prin intermediul unei intertextualităti vii. Produsele tipice ale tragicului grecesc, hybris si nemesis, spre exemplu, potentează în cazul utilizării lor din Gratia viespilorprăbusirea aproape ireversibilă într-un sine maladiv a lumii actuale, guvernată, mai mult ca oricînd, de niste dei otiosi aflati departe de orice avatar al complicatilor locuitori olimpieni. Hipertrofia eului convins de propriile forte, egolatria unora dintre actantii din volumul anterior al autoarei este însă substituită, în cartea de fată, de un fel de smerenie – crestină, as spune, tinînd cont de apetenta autoarei pentru lirica de gen, evidentă chiar si în poemele de fată: măstile mitologice pentru care optează Carmelia Leonte nu se sfiesc a sanctiona ineficienta zeilor mincinosi, sangvinari, iubitori de spectacol grotesc si de moarte, a mărturisi necesitatea monoteismului salvator (fericirea e legată, pentru Iphigenia, de „Dumnezeul grecilor”, care-i susură, în urechi, singurele cuvinte mîntuitoare), si nici a invoca metafore-simbol ale crestinismului (Tantalos străbunul e suspendat în aer ca pe o cruce uriasă, avînd în acelasi timp viziunea duhului văzduhului, un „pescărus invincibil” tot în formă de cruce etc.)
Observam, scriind despre Melancolia pietrei, faptul că încărcătura tensională aparte din poemele Carmeliei Leonte provine mai ales din dialogul scrîsnit sau patetic, dar întotdeauna cutremurător, cu intangibilul funest. Moartea, realitatea din imediata proximitate sau scrijelită direct în intimitatea cea mai profundă a eului liric, îmi părea adevăratul actant al scenariilor din volumul respectiv. Inteligent alese, niciodată clarificate măcar pe jumătate, însemnele, hieroglifele poetice prin care se potenta acest corolar al nelinistilor fiintei deriva, pe bună dreptate, atentia unui lector răbdător spre o atare supozitie: floarea de amarylis, Pasărea-Moarte, capul „ca o meduză rosie” al lui Hipolit, Regina-Păianjen, măselarita, mătrăguna si mătasea broastei, Vîrcolacul anonim etc. tematizau aceeasi obsesie a alunecării lente în vidul existential. Ei, bine, cu Gratia viespilor avem senzatia că poeta face un pas înainte spre procesul de decantare simbolică obtinînd, implicit, un spor de tensiune ideatică. Dialogul cu invizibilul se schimbă, în cartea ultimă a Carmeliei, în confesiune parcă mai directă, mai profundă despre (pre)nastere si moarte, despre viată si agresiunea de a fi aruncat într-o lume a oglinzilor înselătoare, despre tentatia eliberării, prin fantasme, prin crimă sau chiar suicid, despre necesitatea descoperirii unei gnoze care să dea sens etc. Adaptată la vectorul acestui registru de creatie (recognoscibil, dintr-un punct de vedere, nou, purificat din altul), expresia poetică actuală dovedeste aceeasi maturitate indubitabilă a autoarei. Voluptatea scufundării într-o benefică baie de cultură mitologică si filosofică, la care Carmelia Leonte nu a renuntat nici în Gratia viespilor, a adus de această dată cu sine si o primenire a expresiei. Acest gen de stilizare sfîrseste prin a potenta dramatismul existential, fervoarea aproape mistică a dictiunii poetice. Cititi, spre exemplu, spovedaniile lui Agamemnon sau întunecatele litanii ale Iphigeniei, cea etern sfîsiată între trăit si netrăit, între spus si nespus. Sunt sigură că cea care i-a transformat în mandatari lirici va mai avea, din fericire, multe de spus în poezia actuală.