CĂRTILE POETILOR IESENI
Emanuela ILIE
Biblioteca Profetului Liviu Pendefunda
Probabil unul dintre cele mai interesante mituri care au înfierbîntat imaginatia artistică este cel al cărtii de origine sacră, în-semn al fortei demiurgice, dar si al accesibilizării cunoasterii de către umanitatea care a sperat întotdeauna să co-participe la marile taine ale universului, să asimileze, într-un cuvînt, absolutul. Una dintre căile de acces este cartea sfîntă, Cartea lui Raziel (Sefer Raziel), Cartea secretelor (Sefer ha-Razim). Această Carte a întelepciunii lui Dumnezeu ar fi fost înmînată, conform traditiei ebraice, lui Adam în Paradis, acesta ar fi dat-o, mai departe, lui Enoh, apoi lui Noe. De la acesta ar fi trecut, din mînă în mînă, prin Sem, Abraham, Iacob, Levi, Moise, Iosua, pînă la Solomon. Cartea lui Raziel, devenită Cartea lui Solomon, ar fi fost gravată de acesta în piatră, pe stîlpii de la poarta Templului din Ierusalim (unde, în caz de calamităti naturale sau maladii grave, oamenii se închinau, spre a se elibera de sursele răului, demoni în varii forme), dar, după cîteva secole, ar fi fost distrusă de regele Iezechia, pentru a-l repune în drepturi depline pe Iehova si a restrînge la doar cîtiva initiati posibilitatea cunoasterii directe a “întelepciunii lui Dumnezeu”.
Cititorul va fi anticipat, deja, rostul preambulului de mai sus, determinat de intuitia că primul element de peritext, titlul, functionează în cazul cărtii de poeme ale lui Liviu Pendefunda (Biblioteca Profetului. Ilustratii de Tudor Pătrascu, Edit. Junimea, Iasi, 2007) ca un abil declansator de supozitii interpretative, dirijînd atentia unui lector, obligatoriu avizat, în cazul de fată, înspre o grilă hermeneutică mai putin obisnuită. E adevărat, pe de altă parte, că la o primă parcurgere a textelor cititorul va fi distras, de bună seamă, de alte două trăsături evidente ale scriiturii lui Pendefunda, asa cum apare ea configurată în substantialul volum antologic – o notită-colofon ne anuntă, de altfel, că “Volumul Biblioteca Profetului însumează Faliile (cărtile 1 – 4), scrise între 1982 – 1999 A.D. si publicate în 1983, 1986, volume bibliofile, 1998 si 2001 la Editurile Contact international sub titlul Legenda cît si în volumul Profetul la marginea imperiilor (Editura RAO, 2000), jurnalele scrise în perioada 1977 – 2006 între Iasi, România si Auckland, New Zeeland, publicate sub titlurile de Drumuri prin Moldova, Căruta cu nebuni (un jurnal al nordului), Pseudojurnalul de pădure în 1997, 1992, 2001, versuri apărute în volumele Beggarland (Falii 5) si Rondeluri si ovoide în 2004 si respectiv 2005si texte zămislite dar neredate lumii pînă azi (Jurnalul Sudului si Poema misterelor – Falii 6) sub auspiciile Spiritului Universal de către magistrul Liviu Pendefunda, ilustrate de invitatul său de marcă, magistrul Tudor Pătrascu, care a tinut să împodobească cu visele sale coloanele templului”. O arhitectură textuală lucrată foarte atent, asadar, un templu care adăposteste cele mai reprezentative obiecte de cult închinate Spiritului Universal, al cărui intermediar ori mesager întelegem că ar fi Liviu Pendefunda.
Spuneam că acest edificiu riguros permite, dacă ne-am limita la o ordine pur vizibilă a imaginarului poetic de suprafată, identificarea –si încă la o lectură rapidă – a două trăsături imediat observabile. Mai întîi, abundenta de descriptii. Erijîndu-se, încă de la începutul operei lirice, în Călător astral (sau Marele Călător) printr-un univers al esentelor (bineînteles, sacre) camuflate (bineînteles, în profan), poetul detaliază această ordine pur vizibilă a lumii, cu un penel metaforizant deja specializat în ale mimesis – ului pur. Reflectarea naturalului presupune, fireste, o cromatică adecvată reprezentării spatio-temporale autoimpuse, ca si recuzita specifică: rubinii, smaraldele, safirele; soarele, stelele, cerul, lumina, negurile, curcubeul; irisii, trandafirii, sînzienele, crinii; serpii, vulturii, fluturii etc. etc. Constructiile nominale abundă, într-o tentativă neobosită de a da contur orizontului ontologic, împărtit între suprafata si adîncimea lumii, între axa orizontală si cea verticală a acesteia: “spre tărmuri albe/ trupul de văzduh lîngă/ copacul plutitor/ se împreună/ si se-ngînă/ în nesfîrsit refren/ în înflorit alean/ al zeilor păgîni.” (Vindecare în nor). Uneori apetenta pentru lexemele referitoare la elementele primordiale si regnurile stiute ale universului este substituită de o simbolistică geometrică densă: “Azi, romburi, cuburi, s’au retras/ orînduindu-se în sfere./ Cel mai senin din Labirintul Cerului/ e-acum. Sus, stiu, e Podul Curcubeu/ iubindu-ne în cele Sapte Serpentine/ prin care ai urcat din tihna scoicilor,/ tu, perla, mnemocăruta clipelor stelare.// Azi, norii ovoizi, galbene cuburi/ s-au retras orînduindu-se în sfere./ Primeste-ti puterea, adîncă blîndete/ si coboară gîndul adînc.” (Vindecare în nor).
Am ajuns, astfel, la cealaltă trăsătură imediat vizibilă în scriitura lui Liviu Pendefunda: ermetismul. Biblioteca Profetului e plină de o asemenea versificatie încifrată, simbolismul matematic, fireste neobarbian, nefiind decît o fatetă a misterelor lexico-semantice ale poetului mason, abil presărate în textura poetică. Cel ce în viata de toate zilele este un reputat medic neurolog, adică cercetătorul “lumii tainice si în acelasi timp stranie” a creierului, după cum mărturiseste în autoportretul liric din Arcul reflex noetic,optează, în opera artistică, pentru o serie de alteri care practică ritualuri încifrate, inaccesibile decît “Copiilor infinitului”. El ni se recomandă drept cel ce aude “vocea luminii”, supus al Creatorului, Marele Arhitect al Lumii (Focul din piramidă), “împăratul lumii si ghioc,/ vesnic călător astral” (Auditie în oglindă). Gesticulatia si întregul său cod atitudinal potentează misterul. Iată, spre exemplu, secventa ce deschide Meeting the High Priest: “Trec pe sub a noua boltă îmbrăcat în armură. Tin sabia cu vîrful în sus pentru a primi fulgerul divin în bratele mele, tin buzele pecetluite de crucea întrandafirată într’un sărut al încrederii în legile frătiei si inima tresaltă la penetrarea mintii mele de către ochiul lui Dumnezeu”. Sau autoportretul prin refractie, atribuit cel de-al saselea nebun din Căruta cu nebuni: “si dintre toti ocnasii/ El, vîslitorul/ Peste cer,/ EL, cel ce trage/ Cortina peste noi,/ În neant/ Să nu ne pierdem,/ Medicu’i/ Nebunul”. Chiar si gesticulatia erotică (si Liviu Pendefunda are voluptăti de erotoman jertfit adesea pe altarul dragostei conjugale sau paterne, ca dovadă suita de texte închinate celor trei ipostaze ale alteritătii sale în variantă feminină, Julieta, Sandra si Elleny) este contaminată de misterul necesar ritualurilor initiatice si se desfăsoară într-un decor pe măsură, între oglinzi, scoici, ovoide astrale sau fîntîni: “Cuprind cu bratele lumină si întuneric,/ precum rădăcinile izbucnesc din oglinzi/ clocotitorul timp al pietrelor absente/ din curcubeu./ Norii se risipesc si descopăr în Tine/ bulgărele de pămînt dăruit ca o sferă/ la ziua de nastere a viselor precum/ întind în cerul nemărginit al gliei/ flăcările vrăjite.” (Copacul plutitor).
La o lectură mai atentă, însă, dirijată, cum spuneam, de prima cheie interpretativă a macrotextului, titlul, se remarcă aparitia nu foarte frecventă, dar emblematică pentru miza hermeneutică, a motivului bibliotecii, cu varianta carte. Arhitectul si profetul ce îsi asumă gesticulatia reflexiv-lirică în Beggarland, spre exemplu, se reflectă în “Biblioteca Sacră aflată-n Labirint”. Scriptorul Poemei Semnelor (Falii 3) avertizează cititorul asupra dificultătii de a se avînta, fără o pregătire eficientă, pe calea initierii reprezentate de acest spatiu, virtual labirint al cunoasterii: “Desfac foile aproape lipite ale cărtilor: murdărie, jeg, cerneală…; cu greu se desfac. Sînt ori prea citite, ori nedesfăcute niciodată. Oricine sugerează initierea este tentat să evoce labirintul bibliotecii. Sau pădurea. […] Un singur lucru mi-e teamă: cînd citesti mai mult decît decît poti spune ori mintea ti se’neacă ori te-ai rătăcit deja în pădure.” Analogia carte/ scriere – pădure mai apare în cîteva pagini, pentru a fixa o simbolistică pe care Liviu Pendefunda ne-o descifrează, undeva, în termenii următori: “Pădurea ca loc întunecos si impenetrabil vederii este recipientul necunoscutului si misteriosului asemenea adîncului apelor si mării.” Aidoma reprezentării silvestre, asadar, cartea Universului întreg este impenetrabilă vederii superficiale, reprezentînd misterul accesibil doar initiatilor în scrierea Profetului. Ne-o repetă Glasul din Poemei Semnelor (Falii 3), vestind, profetic, o nouă gnoză: “într’un colt de pădure zace pentru totdeauna nisipul. E tot ce-a rămas din filele rupte ale faliilor distruse de oameni. E scrierea Profetului proscris. Fiecare grăunte de nisip ar putea fi holografic întregul. Sau poate de acolo începe un alt univers.”
Cea mai sugestivă analogie – desi apare, e adevărat, o singură dată în Biblioteca Profetului – este cea dintre carte si copac. Se stie că simbolul biblic al Copacului cunoasterii nu este altceva decît ipostaza dendrologică a Cărtii întelepciunii lui Dumnezeu. Încălcînd interdictia lui Dumnezeu de a gusta din pomul cunoasterii, Adam si Eva au gustat din fructele acestuia; urmarea este cunoscută: “Atunci li s-au deschis ochii la amîndoi”. Altfel spus, primii oameni au devenit “la fel ca Dumnezeu, cunoscînd binele si răul” (Facerea, III, 1-7), deci au obtinut privilegiul cunoasterii, dar l-au plătit scump, căci au fost alungati din Paradis. Acest arhicunoscut moment ce a determinat schimbările cele mai profunde în evolutia umană, tratat mai întîi în Vechiul Testament, a facilitat o serie de analogii si echivalări simbolice între carte/ cunoastere si copac. Ele vor apărea, spre exemplu, în reprezentări cabalistice sau alchimice, precum Copacul sefirotic (ebr. Sefer = carte) sau Copacul filosofilor s.a. (a se vedea excelenta sistematizare a acestora din cap. VIII, “Graiul îngerilor”, al cărtii Ordine si Haos. Mit si magie în cultura traditională românească de Andrei Oisteanu). Liviu Pendefunda operează aceeasi echivalare simbolică într-un text aparent pur erotic, Auditie în oglindă, care trebuie însă citit, dat fiind cumulul de simboluri si reprezentări masonice, ca un corespondent liric al evolutiei novicelui înspre lumină, prin toate treptele initiatice de gen (oglindă, sferă, foc, cristale, labirint etc.): “Atît de tainică’mbinare/ de umbră si lumină/ citesc/ în mărul meu; în el am preschimbat/ pentru o clipă/ universul”. Greu accesibilă exterioritătii preocupate prea putin de intrarea în Sideralia sau în Farmaciile astrale deschise, liric, de Liviu Pendefunda, Biblioteca Profetului se ambitionează a metamorfoza nu numai fiinta auctorială, ci universul însusi într-o carte de citit si interpretat
