Emanuela ILIE

 

Poeme de Mai devreme…: Antologia Festivalului de Poezie „Alexandru Macedonski”, Craiova, 8-10 mai 2011, editia I , Editura SIM ART, Craiova, 2011;

Semnalăm, cu bucurie, aparitia Antologiei Festivalului de Poezie „Alexandru Macedonski”, Craiova, 8-10 mai 2011, editia I(Editura SIM ART, Craiova, 2011), intitulată elocvent, în linia modelului recunoscut paratextual, Poeme de Mai devreme… În primul rînd, pentru că initiativa craioveană care s-a rotunjit, scriptural, cu acest op (în totul promitător în privinta viitorului poeziei locului si nu numai) merită reverentele (meta)critice de rigoare. În al doilea rînd, pentru că ea s-a finalizat cu o rapiditate greu de bănuit astăzi, cînd spectrul crizelor de tot felul amînă sine die, dacă nu cumva ucide în fasă majoritatea proiectelor de anvergură. Nu în ultimul rînd, pentru că volumul ne-a parvenit prin bunăvointa universitarului craiovean Petrisor Militaru (unul dintre putinii filologi din tară specializati în transdisciplinaritate!). În cazul de fată, singurul membru al juriului care, după ce a premiat cele mai bune creatii ale tinerelor sperante, le-a dat si girul critic, prin optimistul său text prefatator, Macedonski Poetry Fest. Sigur însă că niciunul dintre motivele anterioare nu ar fi fost suficient dacă între copertele cărtii nu s-ar fi găsit texte valoroase, dacă le raportăm în special la vîrsta autorilor laureati. As retine, aici: neiertătoarea dare de sine consemnată A Dianei de Gabriel Nedelea (n. 1987); expresiva confesiune similidiaristică a Anei Dontu (n.1985); asta era copilăria noastră – decupajul autobiografic recuperat printr-o anamneză abil construită de Aleksandar Stoicovici (n. 1988); fosnetele funest premonitorii trăite în fata casei mele de Maria Martelli (n. 1994); regia tresăririlor autoironice dovedită în Salut Sarita! Gardul meu e subred al Danielei Micu (n. 1987); în fine, aspra viziune personală despre Omul cu sobolani a Elenei–Gabriela Lazăra (n. 1992). Însumate, toate acestea chiar reusesc să dea impresia că soarta poeziei noastre de mîine se află pe mîini bune…

 

Alexandru-Ovidiu Vintilă , Viata preschimbată,Editura Timpul, Iasi, 2011;

Fată de volumele anterioare ale talentatului poet sucevean Alexandru – Ovidiu Vintilă ( caricatura de cretă, Editura Cartea Românească, Bucuresti, 2003; miezonoptice. traditia rupturii, Editura Timpul, Iasi, 2008; Cartea lui koch, Editura Brumar, Timisoara, 2009), Viata preschimbată (Editura Timpul, Iasi, 2011) promite a valorifica un filon poetic nou – substantial, sensibil si extrem de ofertant ca virtualitate interpretativă: autobiograficul. Lectura integrală a cărtii validează ancorarea poeziei sale într-un sol îmbogătit cu humus biografic si, implicit, recursul la o temă existentială dominantă, anuntat de altfel încă din paratext (În memoria tatălui meu!). Desigur, poezia de fată nu este nici documentară, nici personistă, din moment ce selectează un eveniment existential unic (desi, în linie psihanalitică, de o rară semnificantă), si anume moartea tatălui, retrăită, anamnetic, în numeroase rînduri, detaliată, cu adevărat, doar în poemul în fata mortii, inclus în ciclul median al cărtii, aparenta lor liniste. Cum nu constituie nici răscumpărarea artistică a unei crize rămase nerezolvate, căci simptomatologia crizei este redusă, la rîndul ei, la cîteva gesturi – e adevărat, dintre cele mai emblematice – si ele repede asumate ca dat ontologic intrinsec: strigătul, orbecăiala, plînsul reprimat.

Fără exceptie, cartea se hrăneste dintr-o tristete sfîsietoare, care „ti se cătără în suflet ca iedera” ori, tot în termenii poetului, din „toată această durere/ din visurile mele”, care impregnează structurile poematice de suprafată cu sonuri litanice variate si bine strunite stilistic. Variantele tematice subsecvente mortii („moartea indiferentă/ plutind peste oras”, ispita suicidului, asadar rîvnirea mortii, accidentul tragic, morbul maladiei necrutătoare, agonia atroce si absenta Celuilalt, nesfîrsita serie de morti post-thanatice ale supravietuitorului etc.) si cei cîtiva topoï bacovieni atent strecurati în texte (camera „de o/ paloare mortuară”, „sîngele rosu scuipat/ în batistă”) par a indica transformarea disparitiei biologice în supratemă a cărtii. Nu de putine ori, totusi, secventele discursive care contin metaforele-simbol dominante (fluturele cap de mort si cîrtita „zăvorîndu-se/ în dimineata întunecoasă/ căldută de vară”, oglinda în care plouă, ochiul orb si umbra, laptele mamei si sîngele tatălui) se sfîrsesc în glose pe marginea unor motive specifice filosofiei limbajului. Autor, în treacăt fie spus, al unui studiu despre Demersul dialogic. Semne ale unei experiente a întelegerii, Alexandru Ovidiu Vintilă se arată si în ultima sa carte de versuri interesat de oglindirea în si de întelegerea prin limbaj a lumii. De altfel, filosoful austriac Ludwig Wittgenstein, ale cărui lucrări (Tractatus Logico-Philosophicus, 1921 si Cercetări filosofice, 1953), au influentat covîrsitor analiza posibilitătilor si esentei limbajului, respectiv gîndirii în descrierea stiintifică a lumii, este citat direct de poetul sucevean – a se vedea alfabetul pînă la wittgenstein, xenofan, zebra si zürich (o trecere).

Neîndoielnic, prin urmare, unele dintre poemele incluse în Viata preschimbată sînt constituite ca arheologii ale imaginii de sine nu prin amintirea traumei verificate psihanalitic, ci prin articularea discursivă. Altfel spus, dilematica identitară a eului vulnerat – căci marcat de absenta tatălui, de iminenta evanescentei, dar si de nevoia arzătoare a Tatălui – se poate rezolva îndeosebi prin cuvîntul investit po(i)etic cu un coeficient sporit de sacralitate: „umbra mea o doamne/ umbra mea poemul care-ti/ deschide fereastra/ măcar să te presimti”…

 

Cristian W. Schenk, Suferind tăcerea , Editura TipoMoldova, Iasi, 2011;

Antologia Suferind tăcerea, apărută în colectia Opera Omnia – Poezie contemporană, a editurii iesene TipoMoldova, readuce în atentia cititorilor de poezie din tară cazul cu totul iesit din comun al unui scriitor trilingv, Christian W. Schenk, care, cel putin în lirica proprie – autorul fiind si un talentat traducător de poezie românească în limba germană – pare a prefera limba română, atît germanei (limba paternă), cît si maghiarei (limba maternă). Mărturisite, într-un interviu, cu franchetea obisnuită, motivele acestei optiuni lingvistice constituie un sensibil elogiu adus nu doar limbii, ci si spiritualitătii noastre: „Pentru mine, limba română însemnează, în primul rînd, limba formării mele poetice, posibilitatea exactitătii exprimării, metaforica unui cuvînt nenăscut si posibilitatea sondării unor stări care, pentru mine, nu sînt posibile decît în limba română". Pentru Dumitru Micu, un fin cunoscător al poeziei lui Christian W. Schenk, ar fi vorba cu precădere de sondarea unor stări specific expresioniste: „Vag bacoviană, tonalitatea unor versuri din Testament (1991) evoluează spre Georg Trakl si Gottfried Benn (nu fără a trece si prin Lucian Blaga), devenind, cu intermitente, un vehicul al grotescului terifiant. Imaginatia edifică un spatiu de cosmar, de lume întoarsă pe dos”. Ciclurile Zeii mei, Teutonice si Alte elegii din opul antologic (si aniversar, autorul împlinind în luna noiembrie saizeci de ani!) de fată se dovedesc, într-adevăr, rodul unei sensibilităti funciar expresioniste, deschise cu toti porii spre metafizic, spre transcenderea tragică a realului si mai ales apte a-si manifesta elanurile cele mai fruste în cutremure si tunete ce ating cote halucinante. Chiar si în ele, însă, se poate descoperi mai mult decît Patima căutării unui sine ars, blagian, de imposibilitatea găsirii unui trup pe măsura elanurilor sale primordiale.

Tematica generoasă a cărtilor lui Christian W. Schenk se desfăsoară, de fapt, pe trei paliere, corespunzătoare celor trei dominante lirice: existentiale, identitare, estetice. Nu de putine ori, poetul le tratează conjugat, în aceeasi secventă discursivă, tinzînd a recupera astfel polifonia poeziei moderne, la care el aderă nemijlocit, chiar si cînd pare că apelează la mijloacele prozodiei traditionale: „Vă las această umbră de mucegai si picuri/ De ceară scursă dintre doi ochi de avatar;/ Vă las o frunte-n umbre preaplină de nimicuri/ un gînd să vă petreacă in zile de amar” (Vă las si vouă…).

Pe de altă parte, titlul antologiei, precum si majoritatea poemelor din celelalte sectiuni ale acesteia – De ziua mea, Cartea destinului, Teutonice – atrag atentia asupra faptului că scriitorul mizează foarte mult pe temele poietice. „Lupta/ cu litere, copite si cuvinte”, iată obsesia majoră a poeziei românesti a lui Christian W. Schenk. În texte precum La final, Voia tăcerii, Metamorfoza, Pe tărîm de sunete sau Qui tacet, autorul îsi edifică o poetică (de sorginte rilkeană si blagiană) a neîncrederii în cuvînt, cu reversul cunoscut al preferintei pentru tăcerile semnificative, care ar putea restabili raportul fiintei cu ontosul si cosmosul originare: „Uitat de fiecare frază/ scuipat de literele schioape/ m-am pus pe drum să-mi caut o lume/ în care nici păcatul cărtii/ nici pierderile nu sînt otrăvite”. Între aceste limite esentiale fiintei (mutenie si cuvînt, inocentă si maculare, deopotrivă revelatorii), se desfăsoară o serie întreagă de înscenări ale ispitirilor diurne si păcatelor de a exista, în marea lor majoritate intitulate Poetul sau Cuvîntul. Figuri egal îndreptătite să joace rolul principal în Cartea destinului artistic, pe care Christian W. Schenk nu încetează nici o clipă să parieze…

 

Isabel Vintilă ,Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interioritătii, Editura Timpul, Iasi, 2010;

În exegeza nu foarte bogată a operei naumiene – în care o perioadă îndelungată întîietatea a detinut-o, pe bună dreptate, atasantul excurs din cărtile Simonei Popescu (Salvarea speciei. Despre suprarealism si Gellu Naum, Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 2000 , urmată de Clava: critific ț iune cu Gellu Naum , Editura Paralela 45, Pite ș ti, 2004 ) – o cercetătoare entuziastă din Suceava, Isabel Vintilă, adaugă un titlu provocator. Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interioritătii (Editura Timpul, Iasi, 2010) nu polemizează, trebuie mentionat de la bun început, cu privirile critice anterioare (desi, atunci cînd este cazul, intră într-un dialog fecund cu acestea), pentru simplul fapt că autoarea îsi dezvoltă propensiunile analitice pe un teren prea putin bătătorit înainte. Concret, această cercetare compozită se sprijină aproape exclusiv pe instrumentarul bine documentat furnizat de critica tematică, psihanaliză si psihocritică, arhetipologie si anumite aspecte ale fenomenologiei imaginarului.

Deloc descurajată de pauperitatea informatiilor epitextuale oferite de scriitorul investigat, fără să uite nici o clipă curajoasa miză pe care si-o formulează, ab initio, în termeni lipsiti de echivoc („ Cu toate că materialul biografic folosit în lucrarea de fată nu este foarte dens, considerăm că sustine teza propusă, aceea că Naum, în toate scrierile sale, vizează o cunoastere deplină a propriului sine. Iar pentru aceasta, el parcurge un drum spre originile fiintei, pornind de la o autoanaliză a propriei interiorităti. Se observă în acest sens în scrierile sale o preocupare pentru identificarea figurii tatălui pierdut prematur si o reconciliere cu mama, obsesii care îsi au, se pare, rădăcinile în copilăria sa”), Isabel Vintilă înaintează în hătisurile unei opere complexe, căci plurivalentă semantic si în consecintă ofertantă hermeneutic. În cursul călătoriei proprii – egal initiatice! – ea fixează si tălmăceste cele mai semnificative „etape ale initierii naumiene”, după modelul mauronian, asumat drept tutelar. În acest sens, în fiecare dintre „aventurile călătoriei înspre sine” (definită, metaforic, cu ajutorul sintagmei de răsunet „ocheanul întors”), criticul identifică arhetipuri ale interioritătii (statuile, umbra, strada, orasul, insula, sora, dar în special tatăl si mama), arhetipuri ale initierii în tainele „Lumei” (sarpele, copacul – animal, focul negru) si „eroi incredibili”, asadar Figuri emblematice, din care se dezvoltă o „adevărată mitologie personală”: Călătorul (Drumetul incendiar, Vasco de Gama, Maiorul Albastru), Initiatul (Bătrînul, Copilul, Admirabilii, Asemănătorii, Bunicul, Marii bărbati, Logodnicul alchimic, Heraclit) si Mama – iubită (Călăuza, Marea Mamă, Femeia – taur).

În rezumat, o perspectivă psihocritică solid argumentată, care face mai mult decît să lumineze opera investigată dintr-un unghi inedit: o valorizează si pe autoarea investigatiei (altminteri cunoscută pentru paginile de cronică literară pe care le publică îndeosebi în publicatiile sucevene), recomandînd-o ca pe una dintre promisiunile criticii de azi.