Emanuela ILIE

 

Nicolae Turtureanu: Poezii din secolul trecut

 

Nicolae Turtureanu este unul dintre scriitorii pentru care poezia este o formă de comunicare stranie, căci mistică, ireversibilă, căci definitivă: „Ea este ceea ce se exprimă/ ireversibil, definitiv./ Tu esti materia primă./ Ea este graiul nostru nativ./ Tu esti pilot de-ncercare,/ Ea piatra filosofală/ pe care ti-o legi de picioare/ ca pe o sacră sandală.//Ea e putere iluminată,/ Tu esti alesul, cel tras pe roată”. Deschiderea ei (un volum se numeste, înselător, Poezie deschisă, aluzie la cartea lui Umberto Eco, Opera aperta, în vogă prin anii '70-'80, cînd poetul iesean începea să se afirme) este însă iluzorie. Simbolul ferestrei închise care apare în cartea de debut, Punctul de sprijin(Editura Junimea, Iasi, 1971) trebuie văzut ca un fel de marcaj al distantei pe care autorul acestei poezii o asează între propria interioritate si un cititor inapt să o circumscrie altfel decît trunchiind-o, asadar agresînd-o. Si mai direct este tipătul aruncat multimii care îi asaltează universul lăuntric tradus în cheie lirică: „Am tras cu creta un cerc si încă unul/ am scrijelit mii de cercuri/ tipîndu-le noli me tangere/ noli me tangere/ Ei atunci au scos chei franceze, clesti,/ patente, răngi si alte delicate unelte ale muncii/ strîngînd cu voiosie cercurile/ în jurul meu/ Ca să-i îmbun/ m-am gîndit că e bine să le dau un citat/ din propria-mi operă/ noli me tangere le-am spus”. În fine, din aceeasi categorie, a mijloacelor coercitive, face parte ironia blîndă, atasantă, tip „d’accueil” („charientism”, ar fi spus Heinrich F. Plett), pe care Nicolae Turtureanu o va cultiva cu măsură în toate cărtile sale de poezie (si cu asupra de măsură într-o parte a prozei). Pe bună dreptate, Liviu Leonte observa că, „în paralel cu pateticul, inclusiv cu cel trecut în registrul stins, Nicolae Turtureanu a continuat să cultive cu predilectie gravitatea drapată în haine ironice si fanteziste”. Adesea, discursul poematic dă senzatia că se construieste tocmai după modelul Cuvinte lor încrucisate ironic, într-un rebus – nu foarte greu descifrabil – al unui real ce violentează nu numai bunul simt poetic: „O mînă taie pe alta/ si amîndouă obrazul/ diamantul sfîsie întunericul/ scîncetul copilului torturat de vise/ se aude cocosul anuntînd zorile/ sau poate este o locomotivă/ iesind din depou/ (locomotiva ar putea/ la fel de bine/ să iasă chiar din Copou)/ Nu mai suntem siguri de comportamentul/ oamenilor/ darmite de cel al obiectelor/ de uz casnic/ (…)/ Dar noi trebuie să avem mare încredere/ în serviciile meteorologice/ în oficiile farmaceutice/ si în buletinele de identitate/ trebuie să transmitem/ Urmasilor mei Văcăresti/ cotele apelor Dunării/ minunatele noastre proverbe si zicători/ si alte comori/ Lupul îsi schimbă părul/ fiindcă nu cunoaste adevărul/ Ceasurile latră/ în cusca de piatră/ Ziua bună/ e de două ori pe lună/ Cine se scoală de dimineată/ trece prin piată/ Prin Piata Unirii/ să se pupe mirii/ si să învete tabla-nmultirii”.

Ignorînd aceste avertismente, cititorul poate avea revelatia unei poezii ce, paradoxal, emană o „blîndete iubitoare care, dincolo de abise, apropie si umanizează” (Constantin Ciopraga). Pe nesimtite, spatiul poetic se umple de ecouri pulsatile si soapte secrete, provenite din forul poetic cel mai intim, acolo unde palpită interogatii asupra rostului adînc al fiintei, raportate simultan la sine si la alteritate: „Ceea ce tu nu ai simtit/ a fost clipa secretă/ a cunoasterii de sine/ ceea ce se cunoaste pe sine/ este superior/ fată de ceea ce nu se cunoaste)/ a fost despletirea/ acelui nod interminabil/ care era sufletul său/ ori, mai exact, iubirea sa;/ iubirea sa?”. Atît nevoia de împlinire erotică, cît si cea de reflectie identitară, vor constitui de altfel două axe tematice prioritare ale liricii scrise de Nicolae Turtureanu, alături de o dorintă aparte de celebrare a misterelor primordiale (a acelui „contur/ al lucrurilor ce mor spre dimineată") , între care poezia însăsi ocupă un teritoriu privilegiat. Scriitorul o consideră, într-unul dintre cele mai emotionante texte ale sale, Calul alb, liantul sîngelui creator si al unei uitări protectoare, orfice: „În sîngele meu/ s-a înecat calul alb/ venea de departe/ înspumat/ în el se-necase/ un cal împărat/ cu frîu de mătase/ si-n calul acela/ alt cal se-necase/ El venea de departe/ cu potcoavele sparte/ de unde lumina se naste/ si nu-i nici ce bea, nici ce paste/ Eu l-am adus să se-adape/ din nesfîrsirea unicei ape/ fără izvoare/ O, Doamne, cu cîtă sete/ bea calul alb din rîul Lethe”. Si în alte cîteva artes poeticae apar posibile reminiscente ale unor lecturi orfice, care în ecuatia scriiturii lui Nicolae Turtureanu vor avea o finalitate bine camuflată într-o retorică elegantă, adesea plurietajată: echivalenta dintre poezie si ritualul sacrificial. Lăsîndu-se, benevol, în voia torturii creatiei (undeva apare imaginea unei autoflagelări, un volum întreg se numeste chiarAscunsa rană s.a.), poetul poate să îsi sublimeze fericirea secretă a dictiunii de sorginte sacră în rugăciune: „Doamne, abandonează-mă-n cuvînt” (Starea vremii).

O altfel de rugăciune este, în sine, lirica erotică a lui Nicolae Turtureanu. O mărturisesc, în poemele de dragoste incluse în Punctul de sprijin (Editura Junimea, Iasi, 1971), Nocturne (Editura Junimea, Iasi, 1975), Pentru cine exist (Editura Junimea, Iasi, 1979), Poezie deschisă (Editura Junimea, Iasi, 1984), Ascunsa rană (Editura Helicon, Timisoara, 1996), Poezii din secolul trecut (Editura Junimea, Iasi, 2002), notele mistice, înfiorările carnale trecute în extaze, pîlpîirile melancolice datorită cărora clipele de împlinire în doi devin forme de revelare a transcendentei. Toate contrazic diagnosticul mai vechi, pus de unii critici convinsi, ca Virgil Cutitaru, că Nicolae Turtureanu este „un glacial sedus de dorul durerii si nu de durerea în sine”. În special Atîta verde peste cerul alb (Editura Tipo Moldova, Iasi, 2006), emotionanta spovedanie a supravietuitorului unei povesti sfîrsite tragic, dovedeste exact contrariul. Ultima carte de poezii a lui Nicolae Turtureanu împrumută forma de jurnal liric al neuitatei iubiri pentru Rodi, veritabilă summa a feminitătii eterne. Ascultînd de pulsatia febrilă ori, deopotrivă, tandru-nostalgică a unei inimi temporar împietrite de durere, poezia de aici re-compune în tonalităti diferite, deopotrivă de sensibile, fetele Femeii pierdute prin moarte si eternizate prin dragoste si creatie. Prietena, iubita, sotia, mama si muza trec pe rînd în prim-planul amintirii împrospătate de un Eros la rîndul lui total, cumulînd inclusiv virtuti de agapé fără a stirbi din pasiunea încă vie. Fiecare pagină de jurnal liric nu acumulează niciodată declaratii patetice ori detalii voit sensibilizatoare ale dublei suferinte – a femeii în luptă cu teribilul cancer ori a celui amenintat să rămînă singur. Agonia asistată, splendida Rugă a femeii („Lasă-mă să trag eu toate ponoasele,/ să fiu eu cea care suferă./ tu rimează un nufăr cu o nufără,/ îngrijeste crinul,/ soarbe si pentru mine o picătură din vinul/ care a mai rămas-/ Amînă cît poti acel ceas,/ acea oră-// Pe mine oricum mă devoră”) sau teribilul Bocet al bărbatului urlîndu-si singurătatea, înmormîntarea, doliul, visul-cosmar, spaima de uitare nu lipsesc, e adevărat, din volum. Prevalează însă frumusetea „de nepătruns” a femeii, „sfîrsirea sălbatică” prelungită în imaginatia ce refuză întotdeauna moartea imaginii. Chiar cînd scrie aparent ludic sau incantatoriu, uzînd mai ales de intertextul folcloric, de cel eminescian sau arghezian („Îngere, îngere/ lasă să sîngere/ rana din mine/ pînă la plîngere./ Binecuvîntă/ si o descîntă/ pe cea înfrîntă./ Vino cu steaua/ lină, pe neaua/ ca un polei./ Fă să mă doară/ în miez de iarnă/ ca si de vară/ stingerea ei/ Cum ea îsi duce/ semnul de cruce/ si eu să-l duc/ la o răscruce/ cu frunza dulce/ dulce-amăruie/ din lemn de nuc./ Ia-mă, tu, îngere,/ si mă învată/ cum este moartea/ fără de viată/ de dimineată./ De într-o zodie/ fără de Rodie”), poetul reuseste să accentueze o vitalitate, o frumusete care transcende abrutizarea fizică si moartea.