Emanuela ILIE

 

Maria Olteanu, Infinitul singurătătii

Colectia Opera omnia, Tipo Moldova, Iasi, 2011

 

Cea mai recentă operatie de selectie si implicit ierarhizare a poeziei Mariei Olteanu, avînd drept rezultat antologia Infinitul singurătătii, dă seama de coerenta unui întreg articulat pe cîteva mari teme: poezia si logosul, singurătatea si erosul, în sfîrsit, sacralitatea universului si nevoia de iluminare a fiintei. Adesea, autoarea încearcă să le aglutineze, într-o textură de sorginte modernistă: „Voi deschide fereastra/ Îngerului din copilărie,// Voi alunga tristetea/ Si voi lăsa vîntul/ Să-nvîrtă roata stelelor,// Voi răsfira/ Ramurile cuvîntului,/ Poezia va alina suspinul/ Si-o liniste albă/ Va năvăli-n odaie” (O liniste albă). Majoritatea textelor din volum seamănă cu această liniste albă a meditatiilor Mariei Olteanu: ele se hrănesc dintr-o deplină încredere în semnificatia esentială a epifaniilor (fie ele doar propriu-zis poetice!) într-o lume ce si-a pierdut de mult fiorul religios. A se citi, din această perspectivă, poeziile de o mai scurtă respiratie, precum Mă-ntreb, Un zeu se plimbă, Poezia I, Poezie II, Singurătate II, Poetul, Timpul scl. Cînd nu „ascultă cîntecul unei lacrimi”, oprită „la marginea clipei” revelatorii („fiecare clipă e-o sfîntă liturghie”, se declamă în catrenul numit În satul copilăriei), poeta preferă să descrie crîmpeie de real ori să gloseze pe marginea tragismului existentei, plecînd de la realităti de regulă urbane, avînd consecinte percepute drept catastrofale: „Durerea bîntuie ca o molimă/ Si fluturii mor pe genunchii lui Dumnezeu” (Ne numărăm rănile). După logica metaforizantă pe care i-o cunoastem din volumul Sperante sub ghilotină, Maria Olteanu comprimă însă chiar si dezastrul ontologic în constructii stilistice acordate mistic. Iată, bunăoară, Tristetea amplificată expresionist: „Tristetea/ Îsi întinde aripa peste oras.// În zori/ O fată s-a sinucis/ Aruncîndu-se de la etajul 10./ La autopsie/ În uterul ei au găsit un înger/ Ce strîngea între dinti un fir de iarbă./ Sub piele avea tatuate povesti triste/ Si-n pieptul ei o pasăre tipa”. Hotărît lucru, poeta se obstinează a descoperi, chiar si în solfegiul singurătătii pure, acea notă transcendentă mîntuitoare...

 

 

Liviu Georgescu, Ziua de dinainte, Poezii

Prefată de Mircea Martin

Colectia „Biblioteca românească”, Editura Paralela 45, Pitesti, 2012

 

În cel mai recent volum de versuri, Liviu Georgescu dă impresia că refuză cu tărie derizoriul în profitul esentialului. Chiar si atunci cînd pare a radiografia „frici mortale” intrate într-o „firească rutină” sau varii tulburări diurne, crescute din drojdia monotoniei – un poem emblematic se si intitulează, de altfel, Între patru pereti (convorbiri oarecare) –, poetul nu face altceva decît să ateste iluminări si să instaureze viziuni. De regulă, iluminări întunecate si viziuni aspre, contorsionate, hrănite din constiinta asa zicînd elementară a unei captivităti perpetue. Deloc întîmplător, undeva se detaliază suferintele unui actant schizoid, căci Sfîsiat de obsesia dedublării demonice si prin urmare „vulnerabil si trist, negru de trist”, incapabil „să se roage cu adevărat decît chircit/ peste scînduri,/ în întuneric si-n cămasă de fortă”. Probabil că, la rigoare, sumbrul inventar diagnostic din Sfîsiat, acest admirabil poem al întunecării lente, dar definitive a fiintei, poate avea o justificare medicală. Însă în majoritatea poemelor din carte se detaliază o altfel de patologie a spaimei. Pentru că la baza ritualurilor de esentă si uneori si de coloratură expresionistă stă întotdeauna o patologie a spaimei, indiferent dacă aceasta este pusă pe seama unor alteri stranii ori este asumată de o instantă auctorială specializată în disectii si ecorsee, asa cum recunoaste fără echivoc în Jocul de pe o mînă pe alta: „Totul în jur se derulează cu lentoare. Inregistrez totul,/ toate disectiile pe care altii nu le presimt. (...) Agătat de un fir invizibil – o vointă legănată încă,/ un copil încă viu// în teritoriul interior cucerit turnir după turnir,/ eu, scos cu forcepsul din mine/ din vibratiile infinit întrepătrunse –, / dureroasă acuitate”. Chiar atunci cînd pare că se epurează de lesturile expresioniste, versurile îsi conservă un fior tragic, pe care îl trec totusi prin filtrul unei ironii fine, dar mordante. Forfotelile demonice din Exorcism I, sîngerările teatrale din Exorcism II, „drojdiile”, „pîclele”, „gîndurile pîndind din pădurea cu arbori de sticlă”, urletele, „gemetele celor suferinzi”, „ceturile” si „potopul de dincolo”, în sfîrsit, „vîrtejurile” din Zile tulburi, El cîntă la flautii mici, Înăltare, Fără credintă, Podul sau Nirvana pot fi citite astfel si ca un avertismente asupra riscurilor po(i)etice inerente „cînd realitatea nu mai poate să se prefacă/ pe ea însăsi,/ cînd sarea se goleste pe limbă, devenind o grotă/ unde liliecii si-au făcut culcus în găvanele scobite/ ale sfintilor,// cînd cuvintele si ochii pot vătăma, întuneca,/ pot sparge drojdii si pîcle din stîncă/ sub care lumea moare încet, pot/ transfuza fiecare lucru cu limfe părelnice” etc. Din fericire, transfuziile poematice marca Liviu Georgescu au întotdeauna efecte benefice...

 

Virgil Leon, 3

Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2011

 

Cel mai nou produs poetic semnat de echinoxistul Virgil Leon stă închis între două coperte negre, pe care cele cîteva informatii peritextuale par scrijelite, în litere mici si albe ce anticipează triumful strident al doliului interior. Neîndoielnic, austerul 3 este, în întregime, scris cu cernelurile scrîsnetului, ale repulsiei si iritării extreme de a fi – verb sinonim cu a coborî în „bolgiile de pucioasă disimulate-n/ circumstante” si aparente. Autorul are, de altfel, o certitudine esentială: „Dreptul la scîrbă – întîiul”. La o primă vedere, opul constă într-o radiografie a răului nostru cel de toate zilele, din carnatia căruia amenintă să crească, monstruos, marasmul existential. Anticipîndu-i efectele, autorul îi preferă mîniile violente si delirurile, apostrofele si invectiva. Turnate uneori în tipare de sorginte suprarealistă („Tipătul sectionează obiectele serii,/ cîtimea se mistuie în tremur./ În ceaun sînt pesti ce delirează, atomii/ scuipă pleavă, un cărutas cadaveric/ te transportă pe-o nimica toată/ pe sărătură”), feliile de viată pe care le oferă drept probe ale exasperării alcătuiesc întotdeauna topografia unei nelumi urbane terifiante. Căci în „Negrul, Orasul, Valea Plîngerii” au loc practic tot felul de crime împotriva umanitătii esentiale: „Tu, în fata mea, copilit ǎ , dormind/ în picioare în toate autobuzele,/ chiuretînd japite, b ǎ rbierind muribunzi/ – înger al apocalipsei domestice./ Blocul mizeriei, priveste-l, cîmpul/ de plastic al idilei moderne, haidamacii”. Si-n această lume fără retur, pe cant,/ în huruit de glande – hîrca razei, individul e silit să suporte nu numai iadul reprezentat de ceilalti, ci si asediul propriei biologii, convertită din semn al fragilitătii extreme într-o alteritate ostilă: „În menghina cărnii esti, propriul călău./ Instrumentele clinchetesc/ în turnul negru al zilei,/ în focul torentiale, lumea/ de lucruri te negociază/ în suvoiul de scîrnă, în halucinatia/ ce răstălmăceste, în răul descumpănit/ ce ghirtăie în urmă, printre chistoace”. Între atîtea „trente”, „suvoaie de scîrnă”, „posirci”, „cocleli” si alte „bulboane” mustind de murdărie, se ascund si cioburile unui autoportret în care se reflectă si se amestecă, pînă la indistinctie, toate sfîsierile si rupturile exterioare: „Pensulă ciopîrtită pe retină – noua/ formă de diezmerdare. Acela esti/ tu – si imaginile duhnesc./ Mască pe figură, precizie în durere,/ echilibristică vicioasă a infirmitătii/ - damful excitant al capătului”. Estropierea nu devine însă niciodată herb existential. Si nu numai din cauza acestei ascutite, sîngerînde constiinte a sfîrsitului continuu, care îl încadrează pe autorul 3-ului, fără drept de apel, în familia neobacovienilor autentici. Ci si pentru că, la fel ca maestrul absolut al universului său, Virgil Leon este preocupat de uzura formelor poetice intrate în jocul pe viată si pe moarte al poeziei. Între altele, de tot ceea ce poate deveni un „Text interpolat, retorică boantă, debil/ idiom”. Miza de adîncime a poeziei întunecate din 3 este una pur poietică.

 

 

Virgil Panait, Arhitectura cenusii

Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011

 

Arhitectura cenusii, iată un volum cît se poate de reprezentativ pentru posibilitătile poetice ale băcăuanului Virgil Panait. Textele – în general, de respiratie scurtă – nu sînt intitulate sau poartă, simplu, titlul volumului, plus o notatie numerică, în cifre romane. Tematic vorbind, diferenta dintre ele nu este sensibilă, cu toate că organizarea mai riguroasă a fragmentelor denumite Arhitectura cenusii, I-XXXIII (în majoritatea lor covîrsitoare, ritmate si rimate) ar putea sugera si o schimbare de perspectivă auctorială. Între obsesii textualiste mai mult sau mai putin reciclate, ele ascund cîteva schite de portret amar, obligatoriu continînd mici ironii nepretentioase: „Eu sînt un poet straniu/ însingurat si livid/ ca o icoană exilată urlînd/ într-o catedrală de vid// asadar ce-ar fi doamnă/ doamnă divină/ să-mi închiriezi un sărut/ pînă la chenzină” – Arhitectura cenusii (XVIII). În ciuda tonalitătii ludice cvasigeneralizate, o amprentă mai gravă lasă cele cîteva arte poetice tăiate în severe constructii de semn modernist. Probabil si pentru că în ele apare o constiintă a limitelor – deopotrivă existentiale si poetice – care îi face cinste lui Virgil Panait: „Dar iubirea e un templu/ dar iubirea e o vrere/ si e fardul rece-nlăcrimînd/ si speranta cu durere// (P.S.: din lipsă de inspiratie/ poemul se încheie aici...)”. La fel ca acest fragment de Arhitectura cenusii (XX), mai multe texte din carte se încheie cu note (auto)ironice despre iluzoriu, efemeritate si imanenta literarului, trecute între paranteze si eventual introduse prin sintagma „nota cititorului”. Ultima constructie poetică de acest tip este si cea mai reusită: „Hei Melani dar cum îti spuneam/ titlul poemului nu face altceva decît// să excite textul să-l demaste să-l/ înfieze arenei hipnozei decît să-i limiteze// vibratia nu face altceva decît să/ sfideze realul substituit al autorului// (nota cititorului: titlul poemului este singur/ viclean si sîngeră)...”. Nu pot decît să mă declar de acord cu finalul acestei lucide ars poetica: uneori, titlul unui poem sau al unui volum întreg stă, singur, viclean si sîngerînd, ca mărturie a talentului genuin al unui poet. Dilatarea sau detalierea vibratiei autentice în versuri „ce din coadă au să sune” poate dăuna grav, într-un asemenea caz, răbdării cititorului...