Emanuela ILIE

   Ultima carte a lui Iulian Filip, Noroc poliglot, Princeps, Chisinău, 2008, este, trebuie să recunosc, o carte dialogică atipică. In primul rînd, pentru că autorul, desi … unul singur, este un perfect exemplu de ceea ce Vasile Tonoiu ar numi „omul dialogal”. Nu atît pluralitatea manierelor de lucru (lingvistică, picturală etc.) ale artistului care semnează poemele, dar si splendidele ilustratii din carte, îl poate face pe cititor să constate ratiunile pentru care am considerat că sintagma reputatului psihanalist i se potriveste de minune artistului basarabean. Norocul poliglot este, cum o arată si titlul (desi polisemia substantivului te poate face să cazi în capcana… hazardului), o traducere poliglotă a « binetii », a salutului cu care Iulian Filip îsi întîmpină partenerii de dialog, alterii părtasi ai unui joc lingvistic si pictural inteligent, onest, nu mai putin teribil. Textele sînt, altfel spus, stimulate de reflectii mai mult sau mai putin ludice, de interferente, de similitudini fragrante de conceptie între autor si poeti, prozatori, dirijori,cîntăreti, pictori, actori, regizori, arhitecti, oameni de afaceri din cele mai diverse spatii culturale. Cartea mărturiseste, la rigoare, afinităti (s)elective pentru Adam Puslojic, Adrian Dinu Rachieru, Amedeo Carrocci, Angela Similea, Arcadie Suceveanu, Ayae Inaba, Cassian Maria Spiridon, David Bouth, Gheorghe Cucu, Gheorghe Zamfir, Grigore Vieru, Ion Hadîrcă, Iuliu Ratiu, Jacques Coutureau, Joe Diston, Masato Yoshida, Mihai Cimpoi si multi, multi altii. Acestor „parteneri de joc” le sînt dedicate texte în sonurile cele mai diverse (de la sarje si parodii la volute elegiace sau potentat dramatice) în care se tematizează, în ansamblul unui op memorabil, obsesiile artistilor si ale oamenilor „de lume”.
Vocatia lui Iulian Filip e, în general, ludică –o lamentatie precum cea din Elegia dramatică a golului, ce pare a substantializa angoasa, neantul interior s.a.m.d.(„Nimic nu mai tine/ spatiul fulgerat de spasme,/ îndeosebi pe hotare,/ amortit desert” etc.) sfîrseste prin a sanctiona ridicolul larmoaiant: „Ah, să pot plînge,/ să domolesc/ tigaia fierbinte si goală,/ sufletul meu,/ amărît/ de nimicul din el”. La fel, haiku-urile din seria Far din noapte de toamnă niponă închinată, fireste, unei actrite nipone, comportă o interpretare în cheie accentuat parodică a trăirilor … autumnale, determinate de pierderea alteritătii platoniciene din Lysis, văzută însă postmodern: „Rămîn mai putini/ din cîti eram în april…/ Vara-i la mijloc” sună, spre exemplu, glumeata Numărătoare a prietenilor toamna.
Acest gen de încheiere în poantă voită, deloc frivolă este de altfel tipic pentru întregul volum. Exemplele de transformare – să-i spunem mai bine „deviatie”, abilă si în acelasi timp afectuoasă – a codului artistic originar pot lejer continua, căci fiecare secventă discursivă a cărtii re-scrie, în manieră originală, sensibil empatetică, un „of”, un „vai” sau un „ah”, adică în definitiv un mod specific de a vedea lumea.
Dar în Noroc poliglot e vorba, mai întîi, de un alt dialogism, la fel de provocator. Cu atît mai mult cu cît exemplele de structuri polifonice inserate în aceeasi personalitate artistică sînt, trebuie s-o recunoastem, din ce în ce mai putine într-o epocă precum cea actuală, în care, vorba lui Basarab Nicolescu, se preferă specializarea, univocitatea vocatională. Iulian Filip se demonstrează, aici, dimpotrivă, un spirit plurivalent, deschis deopotrivă spre ceea ce Ion Barbu numea cîndva „alfabetul prismatic al poeziei” si artele vizuale. Cele două laturi – de poet ludic, ironic si (auto)ironic, deci postmodern pînă în măduva fiecărei osaturi textuale si de artist plastic, stăpînind la fel de bine penelul sau cutitul, creionul în tuse severe ori pasta usor modelabilă – nici nu pot fi disociate. Fiecare text liric este însotit de o altfel de sanctionare obsesivă: Iulian Filip îsi dă, siesi, dar si celor vizati direct în tratările poematice, replici picturale la fel de reusite: naturile statice sau peisajele naïve, compozitiile abstracte ori evadările scupturale conferă Norocului poliglot înfătisarea unui spectacol complex, energetic, care nu face altceva decît să re-compună însăsi miscarea contorsionată, dinamică, deci fascinantă a vietii actuale. Fără a da impresia unei schizoidii temperamentale, ci a unei fericite complementarităti. Cromatica centrată pe dominante puternice sau pe contraste bine stiute, acordurile tonice, interventiile ce dau senzatia că sînt scrijelite cu coada penelului sau, dimpotrivă, pastele groase de culoare functionează ca mijloace auxiliare celor lingvistice, urmărind, împreună, să să ofere imaginea unei interiorităti egal întoarse spre sine (ca în Solitar, Cumpenele Văzătorului, Domnu-I infinit prin dăruire, Năzunită încrîncenată, Dublu zbor sau Explozia tăciunelui mocnit – inima) si spre o lume a splendorilor aproape uitate (Păun, Invazia macilor sălbatici, Judecata florilor, Plopi fără sot, Salcie răvăsită ori Hramul Chisinăului). Într-o realizare grafică de exceptie, o astfel de carte-dialog ne reaminteste că sinteza artistică încă (si din fericire!) mai este posibilă, că „nuntirea” intelectului si a sensibilitătii artistice, clamată acum vreo sapte decenii de poetul Jocului secund, nu este doar o reverie utopică…