RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE
Emanuela ILIE
Dan Iancu, Tata doar fotografii
Editura Agol, 2009
Ultima carte a poetului Dan Iancu ar trebui încadrată, din punctul meu de vedere, într-o categorie cu totul aparte de confesiuni lirice. Aceea a spovedaniilor justificate de ratiuni psihologice dintre cele mai dureroase, care, odată mărturisite în (sub)textul sau în peritextul cărtii respective de poeme, determină cititorul să vibreze, cu mult mai mult decît în mod obisnuit, la ceea ce Bachelard numea, într-o formulă inspirată, “fenomenologia sufletului” relevat prin poezie. Între putinele astfel de cărti care sînt, înainte de orice, un document uman tulburător în sine, înainte de a fi unul estetic, as include Portretul lui M (cuprinzînd sensibilul jurnal scris de Matei Călinescu în primele patruzeci de zile de după moartea fiului Matthew), Călătorie. Exil (însumînd poemele alcătuite de Gheorghe Mocuta cu prilejul internării fiului, bolnav de cancer, într-un sanatoriu din Franta) sau Poemele amniotice (ultimul volum al lui Mihail Gălătanu, dedicat ”mamei mele, Ioana, care de patruzeci de zile nu mai locuieste doar în lumea aceasta”). Toate propunînd în prim-plan o meditatie tensionată asupra maladiei sau mortii, meditatie care îsi mărturiseste de la început drept sursă directă suferinta sau decesul unui apropiat foarte drag autorului său, obligînd parcă cititorul la o co-participare particulară, profundă – în termenii bine stiuti ai lui Jauss, i-am spune identificare simpatetică. Tata doar fotografii se articulează, la fel ca si acestea, pe o experientă interioară extremă, pe o pierdere ireparabilă, de această dată a tatălui. Poet nonconformist, incomod, uneori iconoclast, Dan Iancu pare de altfel a se plia foarte bine pe acest lirism al reactiilor tari la o realitate exasperantă, pe care investigatia poetică, desi uzează de multiple proceduri (spovedanie dostoievskiană, instrumentar psihanalitic usor parodiat, cinism autofag s.a.), nu o poate dezagrega si nici măcar edulcora. Spre deosebire de textele sus-citate, al său e menit recompunerii autenticiste a figurii paterne, însă printr-o anamneză à rebours. Asadar luciditate, selectie atentă si onestă, nu hiperbolizare, mistificare, căci miza auctorială nu este nicicum reabilitarea celui mort: ”ar fi trebuit să-ti povestesc/ despre toate asa cum ar fi/ fost, în memorii selectate cu/ grijă. închipuieste-ti toti fiii/ scriind fraze memorii amintiri,/ duiosenii, după moartea/ tatălui lor. numai de bine. cît/ binele este stiut si catalogat/ în morminte îngrijite cu/ pomeni parastase bocete./ mi-aduc aminte cum ti se/ lumina fata cînd vedeai/ sticla de vin. cu lăcomie stingeai primul pahar. asa a/ fost binele tău. nu al meu. nu/ al sor-mii si mai ales nu al/ maică-mii, ce-si dădu/ seama de-abia a doua zi,/ după înmormîntare, că nu-i/ mare grabă acasă. nu-ti mai/ întindeai suferinta peste/ lucruri. erai dus doară./ despre cum trăgeai de aer,/ mîinile reci fiindu-ti…”. Greu de selectat alte secvente mai convingătoare din acest macropoem al suferintei ce trebuie totusi asimilată, al culpei de a trăi dincoace de un teritoriu al alteritătii extreme (”unde eram cînd ti s-a sfîrsit lumea ?”), în care chiar si cititorului, ca « simplu » martor, îi este uneori dificil să înainteze. Nici măcar complementul textual, cel fotografic (volumul contine si un puzzle de fotografii alb-negru, excelent realizate si atent sectionate) nu diluează, ci, dimpotrivă, potentează impresia de ”nelinistitoare stranietate” a ansamblului. Pentru că încărcătura existentială a versurilor (scrîsnite, abrupte, ascultînd de aceeasi, unică logică a durerii camuflate, desi par distribuite în serii tematice complementare) rămîne marca fundamentală a acestui tip de discurs ce răstoarnă mărturia strict autobiografică în subtilă meditatie asupra temeiului ontologic.
Dumitru Necsanu, Labirintul gol
Editura Conta, 2009
Labirintul gol este o sumă de confesiuni dezlăntuite, temerare chiar si atunci cînd sînt raportabile la un cod etic, social, religios si cultural usor recognoscibil. Într-un discurs ce topeste, la fel de firesc, vocabula rară sau arhaică si cea licentioasă, poetul botosănean scrie si re-scrie, fără a da vreodată senzatia unei scriituri manieriste, acelasi scenariu al co-participării ritualice la misteriile grele. Un scenariu cel mai adesea ineficient, în care totusi o existentă de hotar, scindată între trecut si prezent, între înăuntru si afară, între puritate si abjectie, îsi caută, cu disperare, unica certitudine: “…era noiembrie si ciorile/ croncăneau pe tendoanele mele era o vreme de rahat în/ care fariseii de altă dată îmi turnau un scrum suav în/ cupa cu care închinam vin cu Dumnezeu de fată si îmi erau prieteni“ (despre noiembrie). Rătăcit într-un labirint gol, deci fals, eroul aventurilor cînd mărete, cînd căzute în derizoriu, reiterează, fără grabă si angoasă, acelasi teribil proces autoscopic, întelegînd că locul Minotaurului absent este luat de terifiantii monstri interiori, care îi barează drumul spre centru. Această luciditate extremă îi potentează, în loc să îi atenueze, suferinta de a identifica în propria schizoidie sursa eternă a răului : “ ce nebunie si/ îngenunchere clipa aceasta eu cu mine în casa plină/ de gratii bătut si sfîsiat la pragul tău/ si neînduplecat de întuneric de frig/ si neînduplecat de pîine de sare si/ neînduplecat decît de cuvînt acest april/ rătăcitor – si încă călcînd iertarea// dincolo de bariere ochesc dusmanii risipiti/ în vînt dincolo de bariere zăresc negustorii// îmi sînt pierdute mîinile cu care/ sugrumam lei revolta dă buzna/ în mine si cînd tot ce-am avut s-a dus în uitare gonesc/ cu gîndul pe coama/ unui ac de ceasornic pradă a pustiei/ si mîniei pentru mine însumi/ sînt//în rest/ felinarele stau oarbe si/ laudă frigul “ (despre frig). De aici, cum se observă, o recuzită si o figuratie specifice, în care instanta poetică, neiertătoare cu multiplele sale încarnări textuale, vede o prelungire a sterilitătii interioare, marele risc al tentativei de a da contur imponderabilelor unui spirit suferind. Explorîndu-si întunecatul contur al fiintei lăuntrice, ea întelege de asemenea un paradox aparent : cu cît mai multe avataruri esti binecuvîntat (sau… damnat !), cu atît mai limitat, mai arid este spatiul de explorare. Cînd însă acest teritoriu necrutător, răvăsitor si tulbure al poeticitătii este investigat într-o manieră destul de sigură, de stăpînă pe propriile resurse lingvistice, asadar matură, precum cea a lui Dumitru Necsanu (un poet aflat, atentie, abia la al doilea volum de poezii !), riscul este aproape inexistent.
Liviu Capsa, La bună dispozitia Dumneavoastră
(parodii după Dinescu), Editura Vinea, Bucuresti, 2009
Expediată cu totul de ignoranti si de veleitari la periferia literaturii, tangential abordată chiar si de specialisti (cu o singură, absolut remarcabilă exceptie, Retorica parodiei,ce poartă semnătura Danielei Petrosel, una dintre cele mai serioase voci ale criticii « tinere »), parodia îsi conservă o vitalitate a ei, provenite doar partial din maniera cu totul aparte în care se racordează la mostenirea culturală sau, dimpotrivă, la actualitatea politico-socială. Complexitatea indubitabilă a genului se justifică totusi nu numai prin această esentă (“discurs literar, dar si critic, parodicul este simultan literatură, dar si interogatie asupra literaturii“, observă pe bună dreptate Daniela Petrosel), ci si prin pluralitatea registrelor discursive pe care parodistul trebuie să le stăpînească. În cazul în care va reusi să o facă, textele sale se vor dovedi nu doar o simplă rescriere a modelului parodiat (rescriere, ea însăsi, foarte dificilă), ci si o meditatie asupra felului în care autorul vizat vede si gîndeste lumea. Este cazul parodistului Liviu Capsa, al cărui ultim volum dovedeste inteligentă ascutită, inventivitate discursivă, dar si empatie – nu numai literară. Rescriind versurile lui Dinescu, autorul de fată reuseste efectiv să se raporteze dinescian la realitatea românească actuală. A se vedea, spre exemplu, un dulce-amărui Jurnal de tară (după Jurnal de bord) sau categoricul verdict Astăzi da (după Astăzi nu). Nu lipsesc variatiile pe tema metamorfozei neasteptate a poetului, apt să “forjeze poemul/ pînă la incandescenta lacrimilor/ doamnelor si domnisoarelor din academiile/ Sloboziei“ (Unde sînt, Doamne !?, după Cine sînt, Doamne ?!), în politician incomod si gazetar logoreic : “si gazetar mai sînt ce haleste/ cireasa amară de pe colac/ in politichie mă simt ca un peste/ cînd undita-l scoate din lac.// Dusmani exilati-vă-n case/ cît încă nu-mi sare mustarul/ cît încă vorbesc cu Tănase/ si nu vă ard cu dosarul.“ În ceea ce mă priveste, parodiei critice îi prefer oricînd parodia-pretext, care utilizează textul sursă doar pentru a-l prelungi în subtilă meditatie asupra lumii, meditatie în care originalitatea parodistului este evidentă. Iată, bunăoară, o erotică înselător dinesciană, în care se topesc de asemenea urmele iubirii brumariane, totusi revitalizate si marcate indubitabil de talentul parodistului: “Iubito mai frumoasă decît brisca/ în mîna unui tapinar/ te sorb cum copilasul frisca/ răsfrîntă peste margini de pahar.// Molatec te strecori în asternuturi/ si gîndurile-mi încălzesti usor/ cînd stoluri nesfîrsite de săruturi/ îsi împlinesc destinul migrator.// Apoi ca alpinistul temerar/ mă-nalt spre piscul sînilor tăi goi/ si prins de amnezie temporar/ un ceas nu mai stiu drumul înapoi.“ Cartea abundă în astfel de rescrieri, unele cît se poate de originale, pline de miez si de scînteietoare vervă parodică, ceea ce o recomandă ca o medicatie stenică împotriva maladiilor nu neapărat literare.
Stefania Hănescu, Femeia aceasta
Editura Cronica, Iasi, 2009;
Cine s-ar astepta să găsească în proaspătul volum al Stefaniei Hănescu exclusiv ego-grafii ale unei feminităti preocupate să-si traseze conturul pregnant ar trebui să recunoască, după lectura opului destul de consistent al poetei iesence, că nu a avut dreptate. Înselătorul titlu este sustinut de putine autoportrete, grefate în marea majoritate pe ideea divergentei între aparentă si esentă, între semnele vizibile si cele de profunzime ale feminitătii resimtite ca un fatum: “Femeia aceasta/ care se plimbă/ dintr-un cer în altul/ răsuceste cuvîntul/ ca pe-un jungher/ Femeia aceata/ cu zîmbetul/ ca floarea de colt/ si umbra de sare/ biciuind/ spiralele noptii/…/ Femeia aceasta/ nu trebuia/ să fiu eu”. În si mai putine, dar dense texte din Femeia aceasta principiul feminitătii este asociat logosului, prin capacitatea de a resorbi esenta sacră a universului, într-un ceremonial în care solitudinea devine marcă definitorie a noului cosmocrator feminin: “mă furisez în cuvînt/ ca-ntr-un templu/ cu lăcomie/ să mocnim/ în aceeasi singurătate,/ dar pe vinetiul zidului/ se scurge,/ ca apele unui ochi orb,/ doar ecoul”. Ca întindere grafică si concentrare simbolică, poeta acordă o atentie sporită unui cu totul alt gen de hieroglife lirice. Acelora inscriptionate în pastelurile întunecate ori crochiurile sumbre, în manieră expresionistă: pe un ecran urias, un eu poetic dezabuzat, obsedat de pustiire, ca prim însemn al neantificării, îsi proiectează viziunile halucinante prin descriptia unor spatii aride, cotropite de arsită, alienante: “lumina putredă/ a soarelui-satir/ se încheagă pe acoperisuri/ frige tălpile/ diminetii/ mi se zvîrcolesc/ in adîncuri rădăcinile/străină/ de mine/ li-e zarva/ sîngeră în palme/ unduirea crudă a umbrelor” – Pastel VIII (lumina). “Umbrele încîlcite ale semnelor”poetice se re-semantizează halucinant si în constructiile poematice de esentă distopică, avînd drept protagonist un dublet celest al umanului, cel angelic. Principiul de constructie la care apelează în aceste cazuri poeta este convertirea îngerului din idealitate a lumii necorporale (asa cum apărea el, spre exemplu, la Filon din Alexandria, în De Confusione Linguarum) într-o copie grotescă, în negativ, a umanitătii însesi. Ceea ce augmentează obsesia de fond a instantei scripturale, alimentată de perceptia unei lumi total desacralizate, producătoare de hibrizi monstruosi, în care hieroglifa divină este aproape efasată: “1. îngerul avea un ochi în frunte/ cu privire dogoritoare/ desfigura/ clădirile epileptice// 2. se rostogolea în parcuri – / batjocură copiilor ;/ îl alungau cu rîsete de/ plumb//…//6. mirosea îngerul/ a ploi si aripa-gheară/ era moale si albă/ ca pielea unui nou-născut// 8. Noptile se oplosea în hambare/ izgonit de cîrdul/ păianjenilor negri// 8. avea buzele arse/ si călcîiul sfîrtecat/ cuvintele zburau din afară înăuntru/ ca niste păsări-sclave (…) 11. rădăcinile diminetii sîngerau/ gheara stîngă a îngerului/ tintuit în încăierarea/ dintre cer si pămînt“ (Poem cu un înger). Această întunecată dinamică a impulsurilor ontologice, prelungită inclusiv grafic, în scrîsnitele zig-zag-uri textuale, este chiar punctul de rezistentă al scriiturii Stefaniei Hănescu, o poetă promitătoare, din păcate mult prea discretă.
Antologie de poezie Oglinda literară 2000-2007
Editie îngrijită de Laurian Stănchescu, Editura Do-MinoR, Bucuresti, 2008
În al saptelea an de aparitie editorială, revista “Oglinda literară” a tinut “să marcheze evenimentul”, după spusa redactorului-sef, Gheorghe Andrei Neagu, printr-o serie de manifestări diverse. Între ele, initiativa de fată, initiativă greu de finalizat (problema finantării, aflăm din “Cuvîntul introductiv“ semnat de sus-amintitul redactor-sef, a fost, fireste, un impediment dintre cele mai serioase) si, în consecintă, cu atît mai lăudabilă. Opul adună, în acest moment aniversar, creatii semnificative din operele poetilor publicati de “Oglinda literară“ în decursul celor sapte ani de existentă pe hîrtie. În totul, nu mai putin de 200 de nume, ordonate alfabetic, de la Iordan Aioanei si Mihaela Albu la Ana Zegrean. Sigur, atît renumele poetilor antologati, cît si valoarea lor sînt – si nici nu se poate altfel – inegale; Goethe e precedat, bunăoară, de Nicolae Ghinghină si Constantin Ghinită, Octavian Goga e urmat de Lili Goia si Anna Grace, iar Nichita Danilov stă, nu foarte confortabil, între Catrina Danciu si Liliana David. Relieful cartografiat în volum este prin urmare accidentat, dar incongruenta valorică a celor cuprinsi în el nu are în cazul de fată nicio importantă. Miza antologiei este cu totul alta. Acoperind varii spatii culturale (din China pînă în Italia ori Franta, din Albania pînă în Serbia sau Polonia) si vîrste ale poeziei universale (din secolul al X-lea pînă în actualitatea imediată), respectiv românesti (de la Duiliu Zamfirescu sau Octavian Goga pînă la Aida Hancer ori Daniel D. Marin), aceste nume dau seamă de interesul constant al redactiei revistei si, fără îndoială, al cititorilor ei, pentru un gen literar a cărui prolificitate si receptare rămîn, orice s-ar spune, o garantie a însesi existentei literaturii.
Remember poetic. Culegere de poezie prahoveană contemporană alcătuită de Geo Olteanu si Gheorghe Râmboi-Bursucani
Editura Tipo-Man, Ploiesti, 2008
Asociatia scriitorilor prahoveni propune la rîndul ei cititorilor o hartă a liricii prahovene, trasată prin antologarea a patruzeci de truditori contemporani în ale poeziei. Precedată de o lucidă punere în temă, semnată de Mihaela Cojocaru, cartea oglindeste, iarăsi firesc, inegalitatea (ca valoare si vizibilitate) poetilor dintr-un teritoriu pe care cartografii de dată recentă ai spatiului poetic românesc îl ignoră (de aici, probabil, si retragerea celor mai buni dintre poetii prahoveni într-un soi de orgolioasă demnitate). E suficient să spun că cele mai cunoscute nume de poeti antologati în remember poetic sînt Florin Dochia, Teia Lambă, Geo Olteanu si Victor Sterom. Nu mi-am propus, desigur, să propun niciun alt clasament. E greu, totusi, să nu observ diferenta dintre sonetele lui Florin Dochia si versificatia îndoielnică din Chemarea lui Dan Minoiu (’’Miroase a lumînare femeie/ Pe strada pe care am stat/ Vezi, focul nu mai scoate-o scînteie/ Si casele ne privesc dărîmat’’) sau textele Rudei cu o pereche de cocori, Nicolae-Cristian Oprescu. Cum nu pot nici să-mi reprim întrebarea (fireste, retorică!) cum arată, bunăoară, celelalte poeme ale lui Radu Ghica Moise, din moment ce distinsul autore si-a dat spre publicare Brad uscat, considerîndu-l dintre cele mai bune ale sale(“Cumpătu de-o vreme e trist si pustiu/ Duhul lui Enescu a mai rămas viu/ Unde-a cîntat cucul, bradul s-a uscat,/ Care repertoriu e scos la mezat ? ’’). Sigur, Prahova nu este un caz singular ; judetele moldave sînt parcă si mai generoase în catalogarea versificatorilor de duzină drept ‘’scriitori’’, în unele cazuri dovedindu-se veritabile fabrici de ‘’poetastri‘’. Dar, vorba stimabilului poet Marian Ruscu, să “mă întorc la rugăciune/ si la icoanele din inima“ prahovenilor. Unele cu totul ilizibile, altele din păcate prost culese (atrag atentia editorilor care se arată dispusi, după cum reiese din Nota asupra editiei semnată de Geo Olteanu, să reediteze opul cu pricina, asupra erorilor care nu se pot justifica în niciun fel – v. Malarme sau Arthur Rimbund, citati pe coperta a patra!). Situatia este, dacă se poate numi asa, salvată de insulele de poeticitate autentică pe care un lector cu o pacientă iesită din comun le poate totusi descoperi în unele poeme scrise de Florin Dochia, Geo Olteanu, Victor Sterom, Radi Codrut sau Aurelia Rânjea. Promitătoare sînt si destule versuri semnate de Maria Nicolai si Teia Lambă, a căror vîrstă poate fi un însemn al faptului că viitorul poeziei prahovene este pînă la urmă asigurat.
