RECENZII

Emanuela ILIE

 

HERMAIA

 

 

Asa cum se prefigurează în cel de-al treilea op semnat de uluitorul Chris Tănăsescu (Hermaia,Edit. Vinea, Bucuresti, 2009), Poezia liderului formatiei Margento apare, categoric, ca o Ianus bifrons: e, simultan, transparentă si sibilinică, concretă si metafizică, gravă si ludică, suavă si mînioasă, melancolică si angoasa(n)tă, iar perechile de antonime mai mult sau mai putin aproximative pot continua la nesfîrsit, fără a surprinde nici pe departe esenta unei lirici absolut imposibil de încadrat într-un tipar poematic recognoscibil. Dacă o secventă poematică pare a-l înscrie, decis, pe linia traditionalistă, următoarea updatează trufas din cuceririle majore ale postmodernismului ; dacă un ingambament ermetic îl recomandă drept modernist, recte, specialist în ale (arhi)texturii bine lucrate, următoarea linie poematică îl fixează în plină „dimineată a poetilor” români. Mai mult, autorul pare a-si înmuia în acelasi timp condeiul în mai multe cerneluri lirice, fără a putea fi vreo secundă acuzat de impostură sau de mistificare, dînd cu tifla oricăror tentative de a-l cataloga în vreo familie poetică, fie ea si una dintre cele mai onorante (Pe bună dreptate, s-a spus că figura tutelară a poeziei lui Chris Tănăsescu ar fi Hermes; Hermes Trismegistus, as adăuga eu: nici un alt zeu, antic ori modern, nu ar reprezenta mai bine textura aparte a Hermaiei decît zeul cu atribute profetice, astrologice si didactice, inventatorul vorbirii articulate si ocrotitorul scrisului, apologetul cosmografiei si al riturilor sacrificiale). Deloc comod, dar nici epatant, poetul îsi etalează totusi în permanentă atuurile care îl individualizează pregnant în peisajul liricii actuale: universitarul bucurestean specialist în ale poeticilor britanice si americane stăpîneste la fel de bine tehnicile po(i)eticilor autohtone din vîrstele diferite ale literaturii noastre. Nici nu ne miră faptul că unii „critici treji” i-au descoperit rădăcini în Ion Barbu, Gellu Naum, Leonid Dimov ori Serban Foartă. Motive pentru asemenea volute comparative sînt de găsit, nu-i vorbă, peste tot în Hermaia: intertextualitatea savantă, incredibila inventie lingvistică, rafinamentul combinatoric, incantatiile verbale. Să le adăugăm, doar de amorul pe nedrept hulitei arte (poetice, fireste!): Văcărestii, Anton Pann, simbolistii necesarmente rafinati (pentru ratiuni dintre cele mai diverse, de la pathosul manifestării celor mai diverse locuri psihice la melosul aparte al incunabulelor poetice), Tudor Arghezi, Virgil Teodorescu, Marin Sorescu sau Mircea Cărtărescu. Ceea ce se configurează, din această perspectivă, în Hermaia este, la fel ca odinioară în Levantul, chiar spectacularul poeziei românesti, revigorate cu un energetism de o rară prospetime.

Chiar si asa, rezultatul nu pare atît rodul unui homo artifex dintre cei mai abili, cît a unui homo religiosus cu totul inedit, căci trudit de calcularea variabilelor (în ordinea matematicii poetice, fireste!) expulzate si mereu modificate de un Demiurg nu atît capricios, cît provocator. Ambigua religiozitate a lui Chris Tănăsescu apare, de altfel, explicit la final: „acum stiu cred că biserica asta/ si cartea din mîinile mele si/ traditia care ne strînge aici/ sînt toate vii si au un singur suflet/ un suflet/ care ne tine-mreună în/ houses of the holy/ peretii bisericii sînt arcuiti si înalti/ si podeaua-i adîncă/ e loc pentru toti si nimeni/ nu pare stressat să stie cît o mai fi pînă s-ajungem/ la destinatie/dau pagina/ si încerc să ghicesc din fragmentul/ la care am nimerit/ cam cînd o s-apari/ si dacă îti place ce-am scris pînă aici/ desi poate tu nici n-ai băgat de seamă/ tot ce s-a scris si înc-o să se scrie/ (dar poti tu oare să mă uiti cu-adevărat)/ căci altfel cum ar fi putut să apară/ cartea asta/ de n-ar fi fost întîi biserica de-aici” etc. La fel ca si tinta propriilor epifanii poetice („jongleurul tată”, după o inspirată sintagmă soresciană) ne pare totusi că poetul Chris Tănăsescu jonglează cu provocările inter-, arhi- si metatextuale. Jocurile inteligentei auctoriale nu sînt, oricum, usor de urmărit. Greu să discerni, prea bine, între autenticismul, pathosul trăirii exprimate transparent, aproape neobrăzat, pe de o parte, si simularea trufasă a gratuitătii, pe de altă parte; cum la fel de greu este să trasezi o linie de sigură demarcatie între melancolia dizolvantă si luciditatea necrutătoare, între ingenuitatea incapabilă de făcătură mimetică si perversitatea poesis-ului constient că nu se poate sustrage conventiei. Asteptările cititorului de poezie sînt, în orice caz, permanent contrariate. Chiar si cel ce se dedă adesea plăcerilor lecturii rafinat critice a stihurilor celor mai pretentioase, trebuie să se recunoască, uneori, învins de tirul necontenit de provocări textuale. Cum ar putea, bunăoară, să se arate inspirat în comentariul primului catren din resh: „tele-masa cru ce-l asuj os a/ tu raua sir ozalog doa(r)/ doi gem e nizamul etan si magi n-au/ mila ce-aduce lumina”?

În ansamblu, prin urmare, o carte absolut indelebilă.