Emanuela ILIE

 

Lectia lui Păstorel sau despre lumestile, necesare plăceri

Băutură a zeilor, simbol al vietii sau al nemuririi, asociat de regulă cu sîngele sacru, cu întelepciunea si adevărul divin, vinul reprezintă cunoasterea si initierea în mai toate culturile. Considerat a fi de origine celestă si legat de focul uranian, el este o licoare masculină, menită a aboli conditia cotidiană a existentei si a îngădui reintegrarea orgiastică si mistică . Nu e de mirare, de aceea, că patroni ai vinului si ai viei sînt divinitătile păgîne sau sfintii dintre cei mai respectati din panteonul diferitelor popoare, ca Dionysos (Bachus), Osiris, Zalmoxis, Sfîntul Gheorghe sau Sfîntul Trif. Ambivalenta sa, firească pentru un astfel de simbol cultural de o fecunditate extraordinară, îi determină însă si o percepere cu totul diferită, cîtă vreme el conotează, în egală măsură, energia vitală, betia veselă, bucuria pur profană. Atribute cu care îl regăsim si într-o parte însemnată a liricii universale: Anacreon si Pindar, Ovidiu si Vergiliu, Omar Khayyam si Saadī, Pierre de Ronsard si François Villon etc. au consacrat pagini elogioase vinului ca stimulent al inspiratiei poetice si nu numai, ca simbol al plăcerii carnale, al iubirii si adevărului, al veseliei dătătoare de sperantă si încredere în forta regeneratoare a vietii.
Cîntăreti ai vinului există si în poezia noastră; cu atît mai mult cu cît plăcerea românului de a bea vin, uneori fără măsură este recunoscută chiar de cei care au încercat o schită de profil psihologic al poporului nostru. La fel, rezistenta la libatie a fost consacrată ca adevărată virtute natională încă de pe vremea celor mai iubiti domnitori moldavi – a se vedea potretul lui Stefan cel Mare, în unele cronici, din care nu lipseste amintirea (si a) acestei plăceri a eroului, sau amintirea înnobilării, de către domnitor, a cîstigătorului unui celebru rămăsag bahic dintre moldoveni si munteni, pe care o regăsim consemnată în Descrierea Moldovei lui Cantemir etc.. Trimiteri la apetitul, deseori nesătios, al domnitorilor sau boierilor nostri pentru licorile autohtone, dulci ori seci, galbene ori rosii, dar întotdeauna dătătoare de bună dispozitie, găsim deseori si în alte pagini ale cronicilor moldovenesti. Să amintim, dintre numeroasele exemple, cunoscutul paragraf din Letopisetul lui Neculce referitor la petrecăretul Dabija-vodă: „Asijdere el be vin mai mult din oală rosie decît din pahar de cristal, dzicînd că-i mai dulce vinul din oală decît din păhar”. Cunoscut mai ales pentru că el a constituit sursa parodiei lui Eminescu, Umbra lui Istrate Dabija-Voievod, în care motivul romantic al întîlnirii poetului cu umbra, într-un spatiu propice incursiunilor în memorie si imaginatiei creatoare („sus, în cetate la Suceava”), nu-i decît un pretext pentru parodie; la fel, dialogul cu vocea adîncă – a fantomei odinioară mîndrului voievod – se converteste, dintr-un O, tempora... plin de solemnitate într-un imn bahic, ce debutează voios, cu o replică de altfel sugestivă („Mi-e sete”), într-o odă închinată măretului tinut moldav, a cărei cea mai de pret avutie pare să rămînă licoarea dătătoare de chef, prieteni si... spirit:

Moldova cu stejari si cetini
Ascunde inimi mari de domn
Să bem cu toti, să bem, prieteni,
Să le vărsăm si lor în somn.
Pîn’ la al zilei blînd luceafăr
Să bem ca buni si vechi tovarăsi;
Si toti cu chef, nici unul teafăr,
Si cum sfîrsim, să-ncepem iarăsi.

Răpiti paharele cu palma,
Iar pe pahar se strîngă pumn
Si să cîntăm cu toti de-a valma
Diac tomnatic si alumn;
Cîntăm adînc un De profundis.
Perennis humus erit rex.
Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?
S-au dus pe veci! Bibamus Ex.

Antecedentele în materie de cîntece bahice nu lipsiseră în prima jumătate a secolului al XIX-lea, si fuseseră cu sigurantă cunoscute de Eminescu (v. primele strofe din Epigonii). Anton Pann, spre exemplu, alcătuise catrene bahice cu un oarece răsunet în epocă, incluse în Îndreptătorul betivilor sau Calendarul lui Bonifatie Setosul:

Cînd văz vinul rosior
Galben ori cam profior,
Ochii mi se veselesc,
Cu dragoste îl privesc.
*
Nimic nu-i ca vinu,
El ne dă alinu,
Lumea sfîrsit n-are
Cînd golim pahare.
Autorul versurilor de mai sus este însă un spirit lucid si echilibrat, într-un cuvînt clasic, asadar îndemnînd la întelepciune si prudentă, la evitarea exceselor, după cum îl arată celebrul său manual de morală practică, doar aparent simplă culegere de proverbe despre virtutile si mai ales viciile umane, Povestea vorbii. În care găsim un Anton Pann ce condamnă vehement, printre altele, pe adeptii excesului de băuturi, ridiculizati în spiritul bine cunoscutului dicton latin, ridendo castigat mores. Iată, spre exemplu, doar cîteva rînduri Despre betie:

Noaptea cînd însetosează
Sticle si oale visează.
Se pomeneste strigînd:
                Mai dati cu udătura,
                Că mi s-a uscat gura.
                               În adevăr,
                Betia este usa tuturor răutătilor.
                               Precum vedem că
                Cine bea vin, îsi bea punga si mintea, ba si sănătatea.
                               Betivul
                De mic si mare în sat
                E cu destul arătat etc.

Admirator al vietii agreste si pastorale, si în consecintă autor al cîtorva stihuri „bachicesti” destul de reusite, fusese si Barbu Paris Mumuleanu, de altfel „înrudit sufleteste cu Anton Pann”, după cum observa Călinescu; cîteva dintre versurile sale anacreontice, publicate în volumul din 1820, Rost de poezii, sînt un nemascat carpe diem si, în prelungire, un naiv – desi nelipsit de onestitate – elogiu adus vinului neaos, băut direct din butoi, într-o uitare totală (chiar si a inechitătii sociale!):

Vă chem, frati, veniti,
Jucati si săriti:
Cu toti alergati,
Cepuri la buti dati.
Săraci si cu stări
Stati pe buti călări:
Barim cît trăim
Să ne veselim!

 Tot în manieră anacreontică compusese si Iancu Văcărescu un celebru Bacchic, în care elogiul licorilor si al tineretii, visată desigur vesnică, luase forma enumeratiei vesele, chiar euforice:

Beau vin! Beau de Drăgăsani!
De Sărata, de Sătesti,
D-Odobesti! Beau de Cotnar!
Beau! Beau vinuri românesti!
Beau vin strein! Porter beau!
Madera; Borto! Tocai!
Mii butilci Porto! Sampaniu!

Iată, asadar, cele mai cunoscute dintre „antecedentele” din care a purces, în sfîrsit, inegalabilul cîntăret bahic, ce constituie subiectul modestei încercări de fată, în persoana scriitorului Al.O. Teodoreanu, zis si certificat (întru eternitate!) ca maestrul Păstorel....
Scriitor care, de altminteni, s-a dedicat cu ardoare dacă nu carierei, măcar ocupatiei temporare de gastronom si oenolog, ridicată la rang de mestesug; a tinut săptămînal, timp de ani întregi, rubrici de specialitate – Cronica gastronomică, Gastronomice, Gastronomie – în „Adevărul literar si artistic” (1933-1934), „Glasul patriei” (1954-1964) si sporadic în alte reviste. Multe dintre aceste articole, republicate în volumul De re culinaria, din 1977 – pe care le-am parcurs, cu încîntare si cu... un apetit din ce în ce mai ridicat – contin numeroase observatii de bun-simt ale gurmandului sau oenologului de serviciu, aflat adică în exercitiul functiunii; nu o dată, ele capătă nuante de adevărate maxime, ce concentrează filosofia băutorului împătimit, pe alocuri melancolic. Iată un exemplu de optiune:
Între vinul prost si femeia infidelă, e preferabil vinul bun.
Sau o observatie... pe aceeasi linie ideatică:
Femeia betivă si bărbatul abstinent sînt cele mai bune dovezi că omul a iesit din natură.
Cîteva concluzii bahice... evidente:
Nu există betivi. Există numai vinuri nebune.
Nu există oameni mai periculosi decît amantii indiscreti si betivii solitari.
Cînd doi îti spun că nu esti beat, du-te si te îmbată.
Bate fierul cît e cald si bea spritul cît e rece.
O matematică... axiomatică:
Doi betivi egali cu al treilea sînt betivi între ei.
În sfîrsit, o .. metafizică:
Orice betiv se poate coborî pînă unde s-a coborît Edgar Poe. Dar cîti se pot urca pînă unde s-a urcat el?
(etc.)
(Din carnetul unui gastronom)

Si mai multe dintre articolele scriitorului oferă sfaturi referitoare la calitătile, servirea si consumul vinului de soi, devenit, ca hanul sadovenian sau moara slaviciană, veritabil suprapersonaj al operei lui Păstorel. Motivele? Le-am regăsit, în fine, în cîteva articole, intitulate de altfel sugestiv Vinuri de masă, Paradoxul viticol si De la anarhia plantărilor, la babilonia vinurilor: pe de o parte, vinul, spre deosebire de alte băuturi, este „o fiintă vie si supusă legilor existentei”, care „poartă pecetea nasterii si suferă corectivele educatiei... Vinul, cît e de nobil, e recalcitrant si fantezist pînă la nebunie. Trebuie supravegheat de aproape si tinut din scurt. Altfel iese în lume mojic si haimana”(etc.). Si, din păcate, „anarhia plantărilor”, nesocotinta multora dintre asa-zisii viticultori autohtoni a dus la o adevărată „babilonie a vinurilor”, în care si cel mai de soi dintre ele riscă să ajungă „murdar si fără buchet”, făcîndu-l pe finul cunoscător să exclame, îndurerat: „Te-apucă jalea să-l vezi întors la tărănie, cînd stii că în fata străbunilor lui se închinau cardinalii si papii, regii si împăratii!”. Pe de altă parte, există, din păcate, numerosi nestiutori care se grăbesc să vorbească despre vinuri ca niste experti, desi habar nu au despre subiect:
„Aproape că nu există masă la care să se vorbească despre vin si să auzi enormităti în felul acestora. Unii îti povestesc că au băut odată un vin care de la primul pahar i-a întepenit pe scaun, unde nu stiu cît au mai stat (minciuni). Pe altii îi auzi afirmînd cu seninătate că cel mai bun vin pe care l-au băut se numeste Delavar (rusinea pămîntului si pacostea tării). Pe altii, că li s-a întîmplat să găsească un vin din care, ducînd la nas un pahar, s-au îmbătat clei, fără să mai fie în stare să bea (halucinatii). Pe altii, luînd ca criteriu pentru a pretui calitatea unui vin faptul că au băut kilometri cubi si nu i-a durut capul (mitocănie), pe altii zicînd de vinul care i-a sedus că e dulce ca mierea, pe altii, în fine, zicînd de un vin care le place că e un vin-pelin, si aproape pe toti exclamînd în fata unui pahar pe gustul lor: «curat sampanie!» si cîte alte gogomănii de acelasi calibru. Aceste toate dovedesc o totală ignorantă în ceea ce priveste calitătile pe care trebuie să le întrunească un vin pentru a putea fi calificat bun”.
Ignorantă pe care, întelegem, cronicarul oenolog ar vrea să o îndrepte, cu atît mai mult cu cît, din păcate, trebuie să constate si faptul că în România se bea si se va bea din ce în ce mai putin vin (mare dreptate avea Păstorel... din ce în ce mai mult teren au prins, în ultima vreme, băuturile tari, cu din ce în ce mai multe grade, care fac, din păcate, mai ales plăcerea consumatorilor din ce în ce mai fragezi ca vîrstă si nuli ca educatie…). De aici, declaratia de război, îndreptată împotriva dusmanilor de tot soiul ai vinurilor bune:
„Cred că a sunat ceasul să se pregătească de război. Sifonul, berea si alcoolurile de tot soiul sînt inamicii lui firesti, iar omul politic s-a dovedit a-i fi un perfid aliat. Avînd de luptat, se pare, cu multi, vinul românesc trebuie să înceapă prin a se pregăti bine, înarmîndu-se serios.
Îl voi ajuta la aceasta”.
Iată, asadar, exprimată în termeni cît se poate de accesibili, de firesti, profesiunea de credintă a unui scriitor împătimit nu atît de licoarea bahică, dătătoare de lumesti si trecătoare plăceri, cît de adevărul care ar trebui rostit despre această veritabilă minune a naturii. Pe care Păstorel a cîntat-o de asemeni în lirica, pe nedrept desconsiderată, strînsă într-un Caiet de autor, în 1938, si mai ales în ciclul Vin si apă, din 1936. Ca să nu mai vorbim despre cîteva dintre Parodiile după marii nostri poeti – Eminescu, Minulescu, Goga – sau alte epigrame ocazionale, incluse, sub titlul Misive, în antologia de Versuri din 1972 (îngrijită de Ilie Dan, un admirator înfocat al lui Al.O. Teodoreanu ). Volum care se deschide, de altfel, cu o originală artă poetică, Spovedanie, în care scriitorul îsi schitează un portret pe măsură, doar în aparentă autoironic:

Cîntat-am vinul si-l băui pre el,
Si-asa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.

Am păstorit în viată vinuri rare,
(De-aceea îmi si zice Păstorel)
Si de la Grasă pîn’ la Ottonel,
Le-am pretuit, pe rînd, pe fiecare.

Dar cînd va fi să las această lume,
În care m-am tinut de chef si glume,
Si clipa ceea m-o găsi mahmur,

Voi da cu tifla-n omenirea toată,
Intrînd, apoi, cu plosca ridicată,
În turma ta, bătrîne Epicur.

Păstorel se alătură, asadar, marilor modele (în fond admirate, în ciuda termenului cu conotatii de o cu totul altă factură) si se visează un menestrel d’antan, ca să utilizăm sintagma altui mare poet – francez – ce nu s-a sfiit să-si elogieze „viciile”. Vocatia si datoria de căpătîi a unui astfel de artist? Desigur, elogiul băuturii nepretuite, creatoare de plăcere si dătătoare de sens vietii. Calvarului acesteia din urmă românul nu-i poate opune, în opinia autorului, decît două mijloace viabile: muzica si vinul. Iată, spre exemplu, elocventul text Cîntecul drumetului, pe care-l putem usor alătura, ca mijloace si continut, sonetului bahic de mai sus:

Cu ghitara si paharul,
Dulce-i tara.
Cu paharul si ghitara,
Treci hotarul.

Inimioarii îi stingi para,
Cu paharul.
Si-i alini cumplit-amarul,
Cu ghitara.

Si-asa trece iarna, vara,
Vietii cît suim calvarul,
Cu paharul, cu ghitara,
Cu ghitara, cu paharul.

Cîtă vreme vinul si muzica rămîn singurele metode ce pot înfrînge durerile inimii, nu-i de mirare faptul că, de multe ori, meditatiile pe teme bahice devin îndemnuri adresate omniprezentului, dar discretului însotitor al poetului pe drumul... alunecos al adîncirii în tărîmul libatiei: „Zi-i, tigane, zi-i!” sau Hai, tigane, hai!” sînt două refrene deseori întîlnite în cîrciumile frecventate de Păstorel si, în consecintă, si în lirica lui. Oachesul lăutar îi devine asadar, si nu de putine ori, un companion absolut necesar, si încă unul care nu are voie să obosească vreodată, altfel e amenintat cu represalii pline de hazul tipic al iscusitului epigramist:

Zi-i, tigane, – un cîntec ici,
Nu te da după dulap,
Că de nu mai poti să zici
Îti arunc cu dibla-n cap!
(Chef)

Dar care trebuie să dispară, negresit si cît mai grabnic, dacă pe scena crîsmei obscure îsi face intrarea alt zeu, cu care Bachus este uneori bun prieten: săgalnicul Cupidon, ce nu poate pierde prilejul de a se amuza si în asemenea locuri „de pierzanie”, deci prielnice păcatelor trupesti, trimitînd celebrele-i săgeti către vreun betiv neostoit si vreo înfocată Pirandă. Care e, în paranteză fie spus, înfrumusetată brusc în ochii galesi ai cîntăretului, gratie, desigur, nu atît procesului de cristalizare tipic debutului iubirii, de care vorbea Stendhal, cît mult mai banalei legi a betiei lipsită de orice impuls metafizic: cu cît bei mai mult, cu atît vezi... mai frumos. (Altfel, bacovian spus: „Amici, e ora/ Cînd vinul/ Ne-a făcut suspecti”).

Ard pe ceruri stele mii,
Ard si ochii tăi, Despino!
Tu, frumoasa mea, lumino!
Zi-i, tigane, zi-i!

Ochii numai să mi-i dai,
Stele nu-s ca ochii tăi,
Numai flăcări si văpăi!
Zi-i, tigane, zi-i!

Dacă-am spart paharul, n-ai
Tu pahar? Si ce, e rău,
De-oi goli paharul tău?
Hai, tigane, hai!

Fruntea ta, de-a mea, ti-apesi,
Si obrazu-ti e de jar...
Dă-l la dracu de pahar!
Iesi, tigane, iesi!
(La cramă)

Să adăugăm, în treacăt, că exemplul de mai sus ilustrează un caz singular; foarte rar, la nesfîrsitele degustări din băutura ce l-a făcut celebru pe Dionysos, sînt acceptate, chiar la Păstorel, reprezentante ale sexului frumos (fapt de altfel explicabil si datînd din timpuri foarte vechi ) . Cu sau fără ele, poetul continuă elogiul viciului, transformat dacă nu în virtute, măcar în mijloc perfect de-a surprinde pitorescul unei lumi de un farmec aparte, cea a tavernelor de altădată, în care mai putin se îneca amarul si mai mult se cînta viata. Care devine – sau se vrea trăită – ca o uriasă sărbătoare, un vîrtej nesfîrsit de ritmuri diverse si gusturi (tot) amestecate, de cîntece de lăutari întotdeauna oachesi si de urlete de betivi mereu simpatici. Pentru care doar terminarea vinului, neostoitul izvor al petrecerii, poate fi un prilej de dramă, dar din fericire primejdia e intuită la timp:

Isprăvitu-s-a bardaca,
Tocmai cînd e chefu-n toi,
Iu-iu-iu si iaca, iaca,
Mai desfundă un butoi.

Beti, băieti, că-i sărbătoare,
Cît butoaiele mai curg.
Tot amurgu-i în pahare,
Curge vin si bem amurg.
(Chef)

Păstorel nu e, ca un Bacovia, spre exemplu, „un băutor blazat, fără pasiune... un biet apatic si un rece consumator cronic” , ci unul care, dimpotrivă, transformă obiectul consumului într-un izvor de reflectie si de plăcere a zicerii. (Utilizînd o sintagmă a lui Bachelard, am putea spune că, la el, vinul este un „factor de limbaj”). Orice întîmplare, oricît de banală ar părea la prima vedere, este transformată radical si devine materie de poezie, atunci cînd e filtrată prin prisma sensibilitătii mărite de adjuvantul bahic, încă o dată pretios. Ne-o demonstrează si ciclul de epigrame cu adresă Vin si apă: o altfel cenusie aniversare, încheierea anului, o călătorie la Karlsbad, în scopuri terapeutice, desigur, sau, pur si simplu, obsteasca odihnă în vreo cîrciumă de mahala sînt prilejuri propice anulării explicite a virtutilor apei, minerale sau plate, convertită în adevărat dusman al sănătătii (nu doar fizice!) si implicitei elogieri a vinului, prieten si terapeut. Iată cîteva dintre epigramele cu pricina:

Fă-mă, Doamne, morcov, ceapă,
Fă-mă, Doamne, tot ce vrei,
Praz, dovleac, spanac, ardei,
Dar păzeste-mă de apă!

Sau:
                Desi beau apă-n tări străine,
În loc să beau un vechi Pommard,

Eu vă trimit peste hotar,
De Anul nou, urări de bine.

P.S. Dar beti, vă rog, si pentru mine.

La fel:
De-o trece vreme, tot mai sper să
Mă-nvăt cu apa din izvoare.
Deocamdată, mi se pare
Că-i o senzatie perversă.

Ocazionale, epigramele lui Păstorel inspiră întotdeauna bună dispozitie, prin surprinderea, în doar cîteva stihuri, a atmosferei epocii sau, pur si simplu, a momentului în care sînt create si apoi notate (pe foi de scrisori sau pe banale petece de hîrtie ce circulau din mînă în mînă si din cîrciumă în cîrciumă). La fel, ele dovedesc spirit, spontaneitate si, în fine, o inteligentă altminteri absolut necesară unui epigramist genial, evidentă, în cazul lui, mai ales în poanta de final:

Beau la apă nencetat
Si mă plimb cu ea asa.
Bine că nu-s om de stat
Că mă fotografia.

P.S. Apa trece, setea ba.

Ori:
Foaie verde apă chioară,
Nu se mănîncă tot ce zboară,
Dar mă-ntreb si eu asa:
Tot ce curge să se bea?

P.S. Apă beau si n-as mai bea!

E curios faptul că exact versurile de mai sus sînt alese de Călinescu pentru a dovedi „lipsa de spirit” a epigramistului Păstorel, mai exact a întregului ciclu Vin si apă: „Glumele în jurul betiei si a curei de apă la Karlsbad”, din acesta, ca si „parodiile, în sens potatoric, după I. Minulescu, Mihai Codreanu, G. Topîrceanu, Adrian Maniu (...) sînt scrise într-o stare de veselie excesivă, care înseală pe scriitor asupra capacitătii reale de sugestie a cuvintelor” . Nu credem, însă, că starea de euforie în care au fost create epigramele le-ar anula capacitatea sugestivă, dată de inteligenta (fină) si felul în care tratează atît de omenestile si necesarele slăbiciuni, spre care de altfel a fost si el înclinat: cu un soi de carientism întelegător, deci o malitie ponderată.